Cu amăreală, despre aselenizare, amartizare şi alte alienări

Presupun că şi pe malul Senei, în vreo cafenea ponosită care n-a ajuns capcană de turişti, se dezbate încă dacă atterrir vine de la Terra / la Terre, planeta, sau de la terra / la terre, substanţa.

Ne interesează acea discuţie inutilă din Franţa fiindcă de la atterrir avem noi cuvântul a ateriza, iar dacă scrii undeva “aterizat pe Lună”, numeroşi filfizoni îşi vor scăpa de furie monoclul din orbită şi vor fornăi din mustăţi.

Dezbaterea e însă destul de asimetrică, pentru cine nu s-a îmbătat cu pastis ca băjeţii de la dexonline.

Singurul argument în favoarea etimologiei “atterrir din Terra-planeta” e existenţa termenului alunir, dar ăla a fost inventat în anii 20 ca să dea un pic de culoare literaturii de anticipaţie, nu ca să fie luat în serios, cum am făcut noi dup-aia cu traducerea lui.

Nimic rău în a face cuvinte hazlii. E şi asta artă. Dar dacă peste 6000 de ani ieşim din sistemul solar, căpătând acces la milioane de corpuri cereşti, şi alea botezate după pisicile cine ştie cărui cumătru al lui Musk, nu devine treaba prea stufoasă? Ştiu că atunci vom vorbi cu toţii în bipuri şi modulaţii, dar mai bine să stabilim de pe acum nişte reguli mai simple.

Etimonul “terra cu t mic” are un spate mai sănătos. Toate dicţionarele franţuzeşti pe care le-am consultat folosesc t-ul mic când spun că atterrir vine de la terre – ţărână, sol, teren, glie. În cele două cărţi cu Luna care au dat speciei noastre imboldul să viseze la călătorii extraplanetare, există o singură instanţă în care J. Verne foloseşte un cuvânt pentru atingerea solului lunar. Şi da, ăla e atterrage.

Dacă ajungem la jonglerii gen “cine-a fost primul în latină, terra sau Terra” suntem pierduţi. Oul, găina, oul, găina […] şi ajungem cândva în paleolitic, când oamenii au constatat că stau cu picioarele pe un fel de mămăligă maro şi abia apoi au zeificat-o. Deci e clar că terra a fost prima.

Fun fact: mult înaintea zborului mecanizat, s’atterrir exista deja în franceză şi avea sensul de “a se umple de ţărână”. Nu, mamă, nu m-am umplut de planetă la fotbal.

De dragul jocului, să ne închipuim că ambele ascendenţe ale aterizării sunt plauzibile. Avem două variante.

Varianta unu: “ter” din aterizare răspunde la “pe ce?”. Pe terra, pământ cu p mic, materia care alcătuieşte stratul superior al multor planete.

Şi pe asfalt sau pe pietriş poţi ateriza, pentru că terra latinească e orice s-ar putea califica drept “uscat”. Nu tre’ să fie solul sensu stricto în care sapi cu cazmaua. O aterizare pe Europa, celebrul satelit frigid al lui Jupiter, sau pe orice alt gheţuş, gen ce face moaş-ta, nu e agheţizare, aglasizare sau mai rău, aglacizare. E o aterizare mai alunecoasă, csf frate, dacă ăsta-i uscatul pe Europa.

Probleme:

– aselenizarea e o tâmpenie. Şi pe Lună, şi pe Marte e perfect acceptabil să spui că aterizezi, pentru că acolo-s întinderi nesfârşite de uscat, ba chiar uscat tip ţărână, confirmate vizual şi tactil de mai mulţi roboţi inteligenţi;

– amerizarea e şi ea puţin aberantă. Ce se întâmplă dacă te opreşti pe un lac sau un râu? Ţin minte ştirile din 2009 cu avionul de pe fluviul Hudson. Unii au scris că a aterizat sau amerizat cu succes, nimeni însă n-a îndrăznit să propună afluvizarea, ceea ce ar implica şi existenţa unei alachizări pentru lacul Snagov şi alte ape nebranşate la oceanul planetar. Doar fiindcă mările reprezintă grosul apei trebuie să discriminăm faţă de celelalte manifestări ale apei? Ale lichidului, de fapt? Că poţi să descinzi pe Titan, satelitul lui Saturn ale cărui lacuri sunt lacuri da’ nu-s apă. Mă rog, am putea conveni că, pentru un pitic, orice lichid, chiar şi într-un ibric, e o mare şi de-acolo amerizatu’. Dar ce se întâmplă cu destinaţiile a căror stare de agregare e mai complicată? O aterizare pe un corp ceresc ipotetic, alcătuit 100% din piftie, ar fi o apiftizare, după preparatul alimentar? O agelatinizare, după ingredientul principal? O aspichizare, după omologul parizian al piftiei? O aterizare pe portavion e aterizare (fiindcă puntea e solidă şi uscată) sau amerizare (fiindcă, conform GPS, eşti pe mare)? O aterizare pe un celofan întins deasupra unei piscine? O aterizare într-o mlaştină cu mangrove? Pe o mare acoperită cu o pojghiţă subţire de gheaţă? Fuck;

Chiar vrem să ne complicăm în halul ăsta?

Varianta doi: “ter” din aterizare răspunde la întrebarea “unde?”. Corpul ceresc Terra, third rock from the Sun.

Atunci da, amartizăm pe Marte şi avenusizăm sau avenerizăm pe Venus.

Pe Lună e OK să aselenizăm. Că deh, alunizarea s-ar putea confunda cu coborârea unui aerovehicul foarte mic pe o alună, ceea ce ar fi absurd pentru că aluna face parte din planeta Pământ. Dacă e o alună cultivată pe Pământ, fireşte, şi dacă ai o abordare holistică.

Probleme:

– amerizarea n-are nici o noimă pentru că marea e şi ea pe Pământ. Altfel se deschide o cutie a Pandorei. De ce să nu sporim şi mai mult precizia indicaţiei locului de a-izare? De exemplu, dacă un girocopter coboară pe acoperişul blocului Y2 din Titan, el nu doar că aterizează, ci aeuropizează, aromânizează, abucureştizează, asectortreizează, atitanizează şi aigrecdoizează, toate în acelaşi timp;

– dacă ajunge pe Marte un echipaj din India? Ei nu-i spun Marte, ci Mangal, de la zeiţa hindusă Mangala. Unii pot spune că-i jignitor şi colonialist faţă de cultura lor să dăm la ziar că au “amartizat”, substituindu-le zeitatea cu a noastră;

– dacă faci o a-izare de urgenţă pe o planetă necunoscută ştiinţei? Aplanetizezi? Sau o botezi înainte să suni acasă? “Houston, am abalubizat. Da, e o planetă nouă, am hotărât să-i zic Baluba”;

Chiar vrem să ne complicăm în halul ăsta?

Ridicarea de la sol a omului are trei parentaje diferite – Montgolfier, Lilienthal, Wright. Doi din ăştia trei “landau” când terminau un zbor. Dacă mă întrebi pe mine, a landa putea fi fost un termen simplu, super-muzical, fără încărcătura etimo-mito-geologică a lui ter-, care ar fi dat limbii noastre o frumoasă tuşă esperantistă. Dacă landam pe orice suprafaţă, zecile de rânduri de gimnastică mintală de mai sus erau anulate din start şi aveam timp în dimineaţa asta să mănânc nişte crenvurşti.

Da’ dacă au ţinut babacii să se fudulească atât de tare cu latinitatea lor încât au fost dispuşi să adopte cuvinte care sună ca freza dentistului doar fiindcă nu-s nemţeşti, măcar să nu le răsucim noi dup-aia ca pe baloane până iese girafa.

Lasă-le poeţilor amartizatul, alunizatul şi acâmpfrumosdelevănţichizatul. Aterizează, boss, cu încredere. Coboară din zbor până la punctul de oprire. Pe mare, pe Marte, pe ce vrei tu. Ce, crezi că englezii n-au un termen distinct pentru aterizatul pe apă? Au, da’ n-o să-l găseşti nicăieri.

Doar fiindcă amerizare şi aselenizare sunt vechi şi acceptate nu înseamnă că nu-s nişte bizarerii.

Măcar hăţişul ăsta să-l curăţăm la un moment dat, că p-ormă ne întrebăm toţi de ce n-are nimeni chef să vorbească româneşte.