Utopia Balcanica

Un perfect corect prieten de-al meu

Imaginează-ţi un copil zâmbitor, în bermude vărgate, intrând, cu alcoolicul de ta-su de mână, în cel mai mare şi mai frumos magazin de articole sportive din, nu ştiu, din fostul Junior, ăla care-i acum tribunal sau ceva de genul.

– Babacuuuu, tlăi-ţi-al mă-ta, ia-mi şi mie o minge.
– De care minge vrei, Vasilică?
– Una de-alea velzi!
– Bravos, mă, puţă, ai învăţat bine la şcoală normele limbii române, îţi vom achiziţiona chiar acum o minge de-alea verzi. Sigur nu vrei una de-alea mai scumpe?

Scârţ. (Sau cum se transcrie sunetul ăla când sare discul.) Da. Există oameni care vor să ne oblige, dacă s-ar putea chiar cu pistolul la tâmplă, să coborâm înapoi în universul frigid în care un copil îşi doreşte “o minge de-alea verzi”.

Distopia cernobîliană în care oricare prieten de-al meu e silit să poarte în frunte pecetea de “un prieten de-ai mei”.

Aceşti oameni amari, niciodată înţărcaţi de profele lor mustăcioase de română din comunism, trăiesc printre noi. Sunt aceiaşi oameni care te avertizează că, potrivit primului DOOM fanariot, nu se zice un crevete, doi creveţi ci o crevetă, două crevete, din franţuzescul chevrette, care înseamnă căpriţă în plm, iar orice schimbare ulterioară trebuie ignorată pentru că a fost adoptată doar ca să-i mulţumească pe ţăranii inculţi care credeau că un crevete e un fel de sticlete şi NU un fel de capră. Oricine are doctorat la Morbona ştie că crustaceele fac parte din familia caprei.

Cut to the chase: ce spune ultimul DOOM? Ăla care a văzut lumina zilei nu ieri, ci acum 15 ani. Oameni care nu ştiau să citească când a ieşit ultimul DOOM sunt acum adulţi care ne coc nouă covrigii.

Ultimul DOOM zice, nonşalant, că ambele variante sunt acceptate: un prieten de-al meu sau un prieten de-ai mei, cum vrea cariciu dumitale şefuţule.

Am senzaţia că DOOM-ul anterior nu prevedea nimic în sensul ăsta (nu-l am la îndemână şi n-o să merg cinci staţii până la mama doar ca să verific), doar nişte gramatici ale Academiei din anii 60, când probabil mai erau întregi la minte doi lingvişti care nu spărseseră piatră la Canal. Şi şi ăia lucrau ca încărcători-descărcători la centrala peştelui congelat.

Iar jocul Doom, cu care am crescut io, prevede doar că BFG 9000 e cea mai şmecheră puşcă împotriva cacodemonilor şi că IDDQD te face invulnerabil.

Care voiai doar să te lămureşti care e norma actuală, că ai de scris un scheci pentru şcoală sau ceva, închide pagina că te-ai lămurit. Care eşti prieten de-al meu şi vrei să afli şi o părere de-a mea (că ştii că o să încerc s-o fac hazlie), scroll on.

Chiar a curs ceva apă pe gârlă de când “un prieten de-al meu” e parte din felul nostru de a ne înţelege om cu om.

Jupân Dumitrache al lui Caragiale a spus că “ăla-i de-al ciocoilor” şi nu l-a huiduit nimeni din public.

Prea burghez pentru diftongi rustici ca “ea”, Eliade scria în Maitreyi că a fost “la un festival de al lui Uday Shankar” (chiar într-un pasaj care a fost subiect la o olimpiadă de română mai demult) şi cu siguranţă nu de aia / de-aia / d-aia s-a supărat Maitreyi pe el.

Posibil ca, în vechime, “un prieten de-al meu” să fi însemnat într-adevăr “un prieten dintre ăia ai mei”.

Io nu-s gata să bag mâna în foc nici măcar pentru asta, dar Dindelegan (una dintre şefele limbii dă pă academie) are un articol pe care nu-l pot ignora şi a cărui concluzie sună cam aşa:

Pe parcursul celor trei secole [până în secolul nouăşpe, adică] s-a restrâns până aproape de dispariţie utilizarea lui de cu valoare partitivă, exceptând structurile partitive actuale cu genitiv sau posesiv încorporat (unul de-al lor / de-al nostru).

În traducere: multă vreme, de chiar a fost un fel de dintre mai mic şi păstrează acel sens în construcţia noastră cu prietenu’, da’ chiar şi aşa, dă-l în mă-sa, tot un prieten de-al meu scriu şi ce-o să-mi faceţi, că sunt şefa limbii.

Isabela Popescu de la Litere susţine şi ea că sensul partitiv al lui de s-a pierdut şi că doar brontozaurii încearcă să-l ţină în viaţă ca să ne complice existenţa, într-un articol de pe vremea când DOOM-ul nou chiar era destul de nou:

The non-agreeing pattern shown in [o carte de-ale Mariei] is used only by those speakers who try to obey the academic norm (which they perceive as ‘unnatural’) and can be found in school books and newspapers (where it is imposed by the correctors). All native speakers, regardless of their level of education, use only [o carte de-a Mariei] in a natural (uncontrolled) context.

Dacă mă întrebi pe mine, totuşi, de-ul ăla păcătos NU mai are un sens al lui, nici partitiv, nici sugativ, nici radioactiv. E vânare de vânt să-i cauţi sensul.

Copilul real (nu ăla fictiv de mai sus), care vorbeşte natural cum a auzit el la ta-su, care vorbeşte natural cum a auzit la tata mare etc. etc. va cere o minge de-aia verde pentru că mingea dorită e aia şi e verde, nu o minge de-alea verzi pentru că vrea el să condenseze în trei cuvinte dorinţa de a avea un exemplar din lotul de multiple mingi verzi, despre care ştie că există în depozit, chiar dacă la raft e posibil să fie expusă una.

Atunci, dacă de din “un prieten de-al meu” sau “o minge de-aia verde” ar avea un sens, sensul său ar fi acelaşi ca al lui de din “un animal de casă”. Ce fel de prieten? Un prieten de ce fel? Un prieten a cărui trăsătură e că e al meu, nu un prieten din mulţimea prietenilor care sunt ai mei. Aşa cum animalul de casă e un animal a cărui trăsătură definitorie e că stă în casă, nu un animal din mulţimea animalelor care sunt case. Puţine animale sunt case, şi alea doar parţial: melcul, broasca ţestoasă, nautilusul.

Dar al meu conţine deja toată informaţia. De din un prieten de-al meu e semantic nul. Spre deosebire de perechea nefirească un animal casă şi un animal de casă, un prieten al meu şi un prieten de-al meu înseamnă exact acelaşi lucru.

După mintea mea, de-ul ăla nu e, în zilele noastre, mai mult decât un sunet protetic, un mâner care te ajută să ridici limba când se împiedică într-o pronunţie anapoda, ca “o prietenă a mea”, şi care nu te deranjează cu nimic în celelalte cazuri. Ar putea foarte bine să fi apărut ca t-ul din întrebările franţuzeşti. “Vasile, mange-t-il de la merde?”. Şi să se fi generalizat dup-aia, din ceva poftă bestială de standardizare. Da’ mă rog, io nu-s nici fonetist, nici lingvist.

Vizibil din spaţiu, însă, e că un prieten al meu şi un prieten de-ai mei nu înseamnă exact acelaşi lucru. În a doua construcţie e împachetată şi afirmaţia că eu am mai mulţi prieteni. Dacă am un singur prieten, prietenul ăla nu e un prieten de-al meu?

Bineînţeles, cel mai bine e să n-ai nici un prieten, ca să n-aibă cine te înjunghia pe furiş, ar spune un vechi cântec sovietic.

Stai aşa, vasile, ai scris “nici un” deşi norma zice “niciun”. Păi iubeşti DOOM-ul ăla nou de-ţi vine să te însori cu el sau nu, Căpitane Ipocrizie?

Am şi eu hachiţele mele şi dreptul să-mi placă unele schimbări mai puţin decât altele. Ce, io nu-s tot din generaţia cu dureri de spinare şi care nu înţelege Tik Toku’?

“Un prieten de-al meu” în noul DOOM mi se pare procesul verbal al evoluţiei naturale a limbii. Bravo, gagiule sau gagico care ai reuşit să-l bagi în dicţionar lângă relicva ailaltă.

Reversul medaliei, nu ştiu, hm, “î din a”? Acestă diversiune tipic nouăzecistă, episod ciudat de îndepărtare de la principiul fonetic? Mi se pare doar un ocol obositor în drumul nostru comun spre anul 2525, când oceanul va fierbe şi cele 3-4 limbi supravieţuitoare vor fi alea care au ştiut să se transforme la timp într-un fel de esperanto digital, simplu şi igienic. Ai încercat vreodată să înveţi esperanto? E cea mai limpede limbă din lume. Fiki scriem, fiki citim. Sigur că scriu cu î din a pe blogul ăsta ca să nu explic de 3 ori pe zi de ce scriu ca un moş, dar caută-mă pe WhatsApp şi îţi voi scrie ca un moş.

Plus că noi, aici, stăm de vorbă la şpriţ, nu scriem lucrări academice.

De fapt, indiferent că spui “un prieten de-al meu” sau “de-ai mei”, construcţia în sine e colocvială. O foloseşti la şpriţ sau când vrei să redai în scris tonul cuiva care e la şpriţ. N-o să-ţi zică în vecii vecilor Esca la ştiri ce scrie într-o “hotărâre de-a(le) Guvernului”.

Dacă soarta ne obligă să lucrăm undeva unde există un îndreptar de stil, îl urmăm p-ăla până ajungem suficient de boşi să-l schimbăm. Dacă avem de comunicat lucruri serioase, ne luăm după DOOM şi Mioara Avram, ca să nu ne reproşeze nimeni că nu folosim limba literară. Frumuseţea vieţii de nimeni-pe-internet e că niciodată nu ai de comunicat ceva serios iar singurul manual de stil e propria ta conştiinţă.

Oi fi fost răutăcios, oi fi lăsat impresia că cred că “un prieten de-ai mei” e şiboletul filfizonilor?

Asta şi cred, cel puţin azi (căci vai, convingerile sunt ca fluturii). Dar mai cred şi că-s păcate mult mai mari decât să fii filfizon. Some of my best friends are DJ’s filfizoni. Nu toţi filfizonii sunt Mihai Neamţu.

Sigur, uneori îmi mai vine să dau un mail la digi să-l provoc la duel pe Paraschivescu pentru pastila aia în care ne trăgea de urechi să zicem toţi “un prieten de-ai mei”, literalmente doar fiindcă aşa vrea muşchii lui.

Dar eu sunt nimeni-pe-internet. Şi presupun că Paraschivescu a spus la viaţa lui mai multe chestii deştepte decât tâmpenii. Cum aş putea să-l provoc la duel pe al treilea cel mai simpatic om care s-a dus în spatele unui ecran să ne înveţe să vorbim. După Pruteanu şi puştiulică blond de la emisiunea Corect, despre care am aflat mulţi ani mai târziu că era prietenul meu Cosmin. Pardon: Cosmin, prieten de-al meu.

Pruteanu, că tot veni vorba, era şi el de părere că “un prieten de-ai mei” e o mare prostie.

Şi ăla chiar vine să te bântuie dacă-l contrazici.

Nu spune că nu ţi-am spus când o să auzi borcanul de zacuscă mişcându-se singur prin cămară.

Propagă această propagandă!

Vasile

Vasile e căpetenia internaţională a bărboşilor (şi a acestui sait). Are multe preocupări, cel puţin în comparaţie cu oamenii care n-au.

Salut, acesta e un mesaj de la fondatorul Utopia Balcanica, Vasile.

Pentru a putea rămâne în continuare semi-amuzantă (că gratuită e tot timpul) şi fără bannere cu pastile de penix, Utopia Balcanica are nevoie de ajutorul tău. Îl poţi sprijini pe Vasile pe Patreon sau, dacă eşti CEO la megacorporaţie, mecenatul cre' că se poate chiar şi deduce din impozitul pe profit. Ar fi un gest care te-ar umple de karmă sau bulan la păcănele. Scrie-mi!

Contact

vasile (a rond) utopiabalcanica punct net