Utopia Balcanica

Ce curryos! Swagat, probabil primul şi sigur singurul restaurant indian din Câmpina

I-auzi Vasile, s-a deschis un restaurant indian la Câmpina.

…mi-au spus prietenii noştri care ajung mai des în Prahova decât mine. Se deschisese de o zi şi avea exact o recenzie pe gugăl. Ne-am dus.

Nu ştiu mare lucru despre Câmpina, doar că-i cel mai însorit oraş din ţară, că p-acolo s-au turnat poeme petrolifere, că am văzut acolo săbiile ninja ale lui Grigorescu şi că tot acolo-i mausoleul excentricului Hasdeu, unde am scris cândva în cartea de oaspeţi “Ce-i cu toţi oamenii ăştia la mine în casă? – Iulia” şi n-a fost momentul meu de maximală graţie, dar nu cred că a chemat nimeni ghostbusterşii.

Am parcat pe o străduţă tăcută, ferită de mari realizări ale comunismului, unde-i şi restaurantul indian. Dar nu era încă momentul. Prietenii noştri ne aşteptau după colţ, într-o piaţetă cu un restaurant grecesc. Din ce în ce mai haios orăşelul ăsta.

Am tras de o Stelă şi o cafea, urmărindu-l pe bătrânul spartan cum încurca între ele comenzile localnicilor. P-ormă a venit ora primirii noastre la Swagat cel nou.

Ne-am întors pe străduţa cu tei, unde Swagat abia se instalase într-o viluţă neoromânească, împistrită pe dinafară & dinăuntru cu nişte arabescuri proaspete.

Hornul hotei şi umbrelele cu Bergenbier ne aminteau pă ce meridian suntem.

De ce a fost nevoie să sunăm înainte? Că pare gol. Am ridicat din umeri. Am aruncat un ochi înăuntru – minuscul, patru-cinci mese. Ne-am aşezat pe terasă – minusculă, trei-patru mese. Ospătăriţa prahoveancă şi bucătarul indian păreau deja puţin extenuaţi – complicat rodajul ăsta – dar profund veseli. Până la urmă, swagat înseamnă bun venit.

Curioşi fără rezervări băgau capul pe poartă şi plecau acasă dezamăgiţi. Noi eram curioşii cu rezervare, slavă lui Şiva cel polimelic.

Am ascultat câteva poveşti, dar le-am uitat fiindcă mi-era foame. Am citit meniul. E de o vastitate cam îndrăzneaţă (şi cuprinde toate animalele subcontinentului indian, indiferent de confesiune – pui, oaie, porc, vită), dar presupun că lunile viitoare se va mai cerne şi el.

Curryuri vegane sau cărnoase (25-40 de lei), gustărici (9-20), biryani-uri şi tandoori-uri (25-55). Cam aceleaşi preţuri ca la Haveli, să zicem, dar şi Câmpina e Valea Prahovei, deci practic Bucureşti, nu?

Am decis să ducem mai departe calamburul cu “eram şi noi curryoşi” şi am făcut o selecţie de curryuri.

Nu ştiu dacă bucătarul s-a mişcat repede sau nu. Noi ne-am întins la şpriţuri şi, la un moment dat, a venit mâncarea.

Am început cu simbolurile universale ale restaurantului indian de pretutindeni, nişte bhaji (tocinei de ceapă) complet delicioşi şi câteva samose (triunghiuleţe din aluat cu legume) neremarcabile. Cu iaurt.

Au urmat curryurile, în clasicele lor tipsii cu lumânărică, exact atât de nici-mici-nici-mari cât să ne alegem fiecare cu un linguroi de sos şi vreo două hălcuţe de ce-i acolo.

Felurile vegane au fost vedetele după-amiezii: ceva ce Swagat a numit simplu kache aam (mot à mot, mango crud), un curry de mango topitor-în-gură pe care sper să-l gust în fiecare viaţă cât m-o ţine samsara, şi besan gatta, un gulaş indian de mini-chiftele din gram, adică făină de năut. Sudul şi nordul Indiei, see what I did there?

Contramelodia a fost un trio de cărnuri din diferite colţuri ale bucătăriei indiene: porc masala, cu anason şi mango, clasicul butter chicken şi rogan josh – un maglavais călduros cu bucăţi mari, montane, de berbecuţ. N-au strălucit, dar şi-au făcut treaba şi nu le reproşăm nimic.

Porcul a câştigat inimile comesenilor, probabil tot datorită notelor de fruct tropical.

N-au strălucit, poate, şi fiindcă n-a plâns nimeni. E drept că amfitrioana ne explicase: cine vrea iute, să ceară iute, altfel nu iuţim nimic, că oamenii nu-s obişnuiţi cu bucătăria asta şi-i speriem. N-am cerut iute. Eram convins că joacă indieneşte, unde ne-iute înseamnă “doar transpiri un pic în urechi” şi iute înseamnă bhut jolokia. Am luat ţeapă.

În afară de o uşoară adiere picănţie din partea biluţelor de năut, totul a fost blând ca înainte de sosirea ardeiului din Americi. Oh well!

Orezul a fost orez, naanurile (lipiile untoase) au fost naanuri, lassiul sărat a fost lassi sărat (ayran, pentru levantofili). Totul thik hai, cum spun ăia la bollywood. Numa’ vinul casei a fost un roze dulceag, bun doar de omorât cu apă, dar hei, are alcool, întreţine dialogul, suntem la Câmpina, la noapte bem bere la doză şi ne uităm la stele pe o băncuţă în spatele unui motel de camionagii, n-am de ce să mă vait.

Desertul – singurul disponibil – a fost un bol generos de… tăiţei cu lapte. Mă rog, o variantă de keer cu tăiţei, dulce-năclăită, cu un parfum cuceritor de cardamom, cocos şi poate chiar un firicel de şofran. Deloc răi, pentru nişte tăiţei cu lapte condensat.

În mare parte, tot ce am mâncat, minus tăiţeii cu lapte, s-ar putea încadra de către un specialist la “curry generic”, cu extra compromisuri provinciale, de pildă că-i presărat cu pătrunjel în loc de împuţiciunea aia corectă a coriandrului verde, sau că iutele nu-i iute.

Dar farmecul unui curry, fie el şi înjghebat cu ingrediente europene într-un oraş fără vad, e că e gustos oricum. 

Iar a vedea Câmpina dedându-se timid la o bucătărie ne-neaoşă – priceless. Până la urmă ce înseamnă neaoş? Există ceva mai berlinez decât un currywurst? Hm, cum ar fi un curry de Doftana cu caşcavelă afumată? Chiar, oare paneerul din meniu era chiar paneer sau o urdă locală? Aflăm data viitoare.

Oricum nu cred că locuieşte în Prahova vreun specialist în gastronomie indiană. Şi-s convins că pe dealurile Buştenarilor nu creşte floarea delicată de Alkanna tinctoria cu care se înroşea rogan joshu’ la mumă-sa, în Mărginimea Caşmirului, comuna Poala Himalăii.

Ca să închei panciatantra asta, mâncarea a fost onestă şi ne-am bucurat de ea într-un cadru mai plăcut decât ne-ar fi putut oferi un restaurant indo din Bucureşti.

Categoric mai pitoresc şi cu aer mai curat decât Vitanul nou, Eminescu sau Ceauşima din 13 Septembrie, pe unde am mai mâncat noi chiftele de ceapă.

Mâncare: 4/5. Potpuriu aproape turistic de feluri indiene. Să ceri iute.

Băutură: 3/5. Bar clasic de oraş mic. Nu zic că lipsea din meniu o fiolă de Kingfisher pentru autenticitate, dar nişte ale-uri englezeşti şi un whisky Amrut se mai găsesc prin angrourile noastre, numa’ zic. Ăla din urmă nici măcar nu-i perisabil.

Atmosferă: 5/5. Cam puţin chili, dar extrem de mult chill.

Thank you, come again: 3/5. Preţuri de Bucureşti. Era prea mic şi ambiţios să fie mega-ieftin. Până la urmă, alături e Cornu. Într-o bună zi voi avea şi eu o rulotă la Cornu, între Bali Spa şi vila lu’ Ponta.

Cinstitometru: 8/10. Mai venim p-aici. E paşnic, verde, rezonabil de gustos şi un loc minunat să-ţi faci curaj pentru coada de pe DN1.

Swagat, primul restaurant indian de pe Valea Prahovei, e pe strada Griviţei nr. 77 în Câmpina. Are şi takeaway. Are şi o pagină de facebook.

Fun fact: aerul din Câmpina e cam umed.

Propagă această propagandă!

Vasile

Vasile e căpetenia internaţională a bărboşilor (şi a acestui sait). Are multe preocupări, cel puţin în comparaţie cu oamenii care n-au.

Salut, acesta e un mesaj de la fondatorul Utopia Balcanica, Vasile.

Pentru a putea rămâne în continuare semi-amuzantă (că gratuită e tot timpul) şi fără bannere cu pastile de penix, Utopia Balcanica are nevoie de ajutorul tău. Îl poţi sprijini pe Vasile pe Patreon sau, dacă eşti CEO la megacorporaţie, mecenatul cre' că se poate chiar şi deduce din impozitul pe profit. Ar fi un gest care te-ar umple de karmă sau bulan la păcănele. Scrie-mi!

Contact

vasile (a rond) utopiabalcanica punct net