Utopia Balcanica

Cronici cinstite: Aditi’s Kitchen, pani puri, momo, pakora şi alte miresme nepaleze în umbra Halei Traian

(Starea lucrurilor în 2022: se pare că Aditi’s s-a mutat într-un cotlon din Berceni, pe Alunişului 47. N-am inspectat încă!)

Stăteam eu liniştit la o tejghea.

Cred că beam Balvenie cu nişte golani şi mă uitam ce cîcat mai mănâncă digi 44. Când îmi scrie Jon (prietenu’ meu Jon, nu-l ştii tu): băi, vasile, s-a deschis un nepalez pe la Hala Traian şi-i bun. Mulţam, zic. Gândesc, iniţial, că nu-i o urgenţă: bucătărie orientală în centru? sigur e ceva fancy-shmancy care n-are nevoie să-i fac io reclamă. Ajung io acolo când oi ajunge.

Da’ după aia mă uit pe pozele lu’ Jon de acolo şi mi se aprind nişte luminiţe.

Aveam deja ceaunul pus pe o jantă veche de autocar în curte pentru un curry minunat de porc cu năut, aşa că am aşteptat, răbdător, până a treia zi.

A treia zi, ţop. Ne întâlnim la Aditi’s Kitchen pentru o gustare de prânz timpuriu. Un brunch, cred că se numeşte în filfizonă.

Aditi’s Kitchen, nepalezo-indiano-românescul despre care vorbeam, e o curticică pe colţul străzii Traian cu Vişinilor.

E o zi grozavă. Senin, călduţ, adie briza dinspre – ăh – dinspre ţâşnitoarea de la Izvorul Rece, singura apă din cartierul copilăriei mele. E un aer de vară, de vacanţă, de Mangalia: gard de rogojină, mobilier alandala, umbrelă cu Bergenbier, casă bătrânească, budă cu acces direct din curte. Pluteşte o muzică indiană lejeră. Miroase a condimente. Ospătarii – nepalezi şi ei, bănuiesc, ca steagul care flutură la intrare – roiesc voioşi, vorba unui cântec.

Mă aşez şi-mi dau seama, chiar înainte să deschid meniul, că avem de a face cu un nou reper gastro-dar-mai-ales-cultural: prima bombiţă-ambasadă a mândrului popor nepalez în buricul Bucureştiului vechi.

Au chiar şi un mic altar cu lingamul lui Şiva unde pot să las un leu pentru bulan în noul sezon de pariuri sportive! Se prevede un brunch binecuvântat. Aditi (din Aditi’s Kitchen) însăşi e şi ea, din câte îmi amintesc de prin Panciatantra sau cine ştie de unde, o zeitate hindusă.

Genul de mici surprize de care n-ai parte la Mec.

Deschidem meniul.

Nu ştiu despre Nepal decât că-i o fâşie multietnică şi multiculturală, sandvişată pe un versant între India şi Tibet. Nu ştiu despre bucătăria lor decât că-i indo-tibetană, adică curryuri focoase, pilaf şi chiftele de năut dar şi tăiţei & colţunaşi zemoşi. Best of both worlds. Best of all three, in cazul chicinetei lui Aditi, că e chiar şi o mică rubrică de mici & ceafă pentru nepalezii ceva mai integraţi. Trăiască prietenia între popoare. Meniul e i-mens. Multe preparate vegane, ouă, pui, oaie. E foarte util că fiecare fel e explicat ca pentru turişti.

Din păcate, toată oaia se terminase. Din fericire, nimic nu-i extrem de scump – genul de birtuţ unde tre’ să umpli masa cu farfuriuţe şi fiecare ciuguleşte din fiecare. Exact ce urmează să facem – în limita lui “venim pentru o gustare”, bineînţeles.

Ne-am înţeles excelent cu oamenii locului: în engleză, ca să ne simţim şi mai ca-n vacanţă. Purtau chiar şi măşti. Domneşte aici o decenţă care m-a uimit.

Orientativ, o porţie de momo (colţunaşi) aburiţi e 15-20 de lei. Ni-i cam poftă de colţunaşi, şi dacă tot sunt printre gustările preferate ale nepalezilor… Un biryani e treij’ de lei. Tăiţeii chow mein – 23-35. Un mic e 3 lei. De băut, un lassi e 10-15 lei – n-au lassi sărat, doar diferite forme de dulce-bănănos. Un Beck’s e 7 lei. O sticlă de vin, vreo 45. O apă la jumate, cinci lei. Scoruri să te tot plimbi p-aici pe la Hală.

Ce am decis să gustăm pe parcursul brunchului nostru curios?

Trei feluri de colţunaşi: momo prăjiţi cu legume, momo aburiţi cu legume şi momo aburiţi cu pui. O bucurie. Fiecare platouaş a venit cu mic sos cremos, cu note de picant-ghimbir-arahide.

Un thakali kana – masa “cu de toate” a himălăienilor. Ăsta a fost ceva mai scump (55 de lei, parcă). O movilă de orez, un bolişor de curry de pui, altul de terci aromat (de linte, cred), legume în diferite prezentări, un fel de fulgi de pastramă supermarinată, un fel de lipie, frunze de muştar. Amestecai şi plângeai.

Nişte pakora vegane – chiftele din legume şi făină de năut, cremoase şi călduroase, alăturate – why the hell not, my friend – unui ketchup “de şaormărie” cu mult amidon.

Surpriza zilei, am găsit chiar şi pani puri, aşa-numitele “water balls”, un fel de choux-uri crocante în care domiciliază o picanterie pe bază de cartof şi ceapă, pe care le cufunzi într-o supă rece, acrişoară, mentolată şi iute, le umpli şi haţ. Dispar. N-am mai mâncat pani puri în România. Trag nădejde să nu fie ultima dată.

Am încheiat cu specialitatea zilei, gajar ka halwa, un desert moale şi primitor pe bază de morcovi, onctuos (din motive de ghee, bănuiesc) şi, ca mai toate deserturile hinduse, puternic parfumat cu cardamom şi alte mirodenii mai greu de identificat.

Un punct în plus pentru sosul iute (pe care l-am cerut separat), destul de sus pe scara Scoville şi cu ardere prelungită, pretextul perfect pentru încă un lassi cremos.

În general, iuţeala a fost nu devastatoare, dar cre’ că destul de autentică. Dacă la un indian destinat doar turiştilor (de pildă Swagat din faching Câmpina), ardeiul e dat mai încet din oficiu şi tre’ să ceri tu în mod expres să-ţi bage nişte ardei în curry, aici e invers şi tre’ să ceri să-ţi scoată ardeiu’ din curry. Dacă eşti genul de persoană căreia nu-i place cu ardei în curry. Io aş umbla tot timpul cu un ardei în curry.

Hăh.

(Sau poate-i fiindcă la Câmpina domneşte Ganeşa, un zeu mai blând decât temutul Şiva.)

O masă reuşită. Cel puţin două deşte mari în sus din partea lu’ Vasile şi vreo patru de la Mahadeva.

Am plecat, după încă vreo juma’ de oră de lenevit în jurul mesei şi absorbit muzica locului. Mai venim, şi o să fim pregătiţi pentru un ospăţ mai serios decât mizilicul ăsta.

Mâncare: 5/5. Tot ce am apucat să ciupim din meniul ăla enorm ne-a plăcut. Tot ce se plimba pe la alte mese arăta bine. Actualizăm pe măsură ce încercăm.

Băutură: 4/5. Nu ştiu dacă se practică în Nepal, dar un lassi sărat ar fi încununat opera ardeiului iute.

Atmosferă: 5/5. Te smulge din Bucureşti şi te aruncă în concediu. Cel puţin până se lasă frigul, când om vedea ce se întâmplă: acoperă terasa? rămâne take-away?

Caşcaval: 5/5. Preţuri super-cuminţi pentru o bucătărie imigrantă, atât de aproape de centru. Toată trataţia (la patru guri) a fost în jur de 225 de lei. Am primit chiar şi bon. Ţi-l arăt.

Cinstitometru: 10/10. Minunat. Şi io nu arunc cu complimente – dacă pare că o fac, e fiindcă încerc să scriu doar despre locurile care mi-au plăcut. Chiar şi buda a fost mega curată – infinit mai curată decât a lui Petya de la 2 Mai. Sry, Petya.

(The) Aditi’s Kitchen a răsărit recent pe colţul str. Traian cu str. Vişinilor – Vişinilor nr. 2, pentru waze. Ce loc pitoresc. Poţi să-l urmăreşti pe facebook ca să afli meniul zilei.

Propagă această propagandă!

Vasile

Vasile e căpetenia internaţională a bărboşilor (şi a acestui sait). Are multe preocupări, cel puţin în comparaţie cu oamenii care n-au.

Salut, acesta e un mesaj de la fondatorul Utopia Balcanica, Vasile.

În cea mai mare parte, acest sait e opera unui singur om. Pentru a putea rămâne în continuare semi-amuzantă (că gratuită e tot timpul) şi fără bannere cu pastile de penix, Utopia Balcanica are nevoie de ajutorul tău. Îl poţi sprijini pe Vasile pe Patreon sau, dacă eşti CEO la megacorporaţie, aş fi bucuros să fii clientul sau poate chiar sponsorul meu. Un asemenea gest te-ar umple de karmă GARANTAT. Scrie-mi!

Contact

vasile (a rond) utopiabalcanica punct net