Cadouri din bucătăria.localfood: parizer-fusion, pleşcoidogi şi prima zacuscă cu care poţi să strici postul

Ai să te încrunţi un pic dar io-s un om simplu, care cinsteşte parizerul. Textura aia spongioasă, între fudulie pe plită şi prăjitură diplomat. Nasul ăla afumat, ca o aluzie vagă la un whisky scoţian. Culoarea aia pe care Pantone insistă s-o boteze papuc-de-balerină, canyon rose, peach beige, oricum altcumva decât parizer pink. Chifla cu parizer îmbucată dimineaţa, pe baltă, între două capturi penibile de roşioară. Iarna lu’ 2008 cu parizer pe ziar la Scânteia, pe Pache (încă mă întreb dacă aia a fost prima manifestare hip-urbană a parizerului).

Îhîmdap, pentru un gagiu care n-a avut parte de mult parizer în copilărie, am căcălău de amintiri cu parizer. Ich bin ein parizer.

Mai ştiu că în Dorobanţi, lângă Balls, în spatele vechiului meu liceu, există bucătăria.localfood. Un bistro rustic-chic cu rădăcini buzoiene cu care Cosmin mi-a aproape-scos ochii.

Acolo au un sandviş cu parizer. De-aia şi poliloghia cu parizerul. Evident, mi-a surâs ideea. Dar, cum eu nu prea mai bat centrul, a trecut vara, a trecut şi toamna şi io tot n-am încercat sandvişul cu parizer.

Atât de mult şi de tare nu l-am încercat încât într-o zi, Gabriel de la bucătăria.localfood s-a săturat să mă aştepte şi mi l-a trimis acasă cu un Uber.

Am deschis pachetul surpriză: un A la pariz, un Hot Pleşcoi, o caserolă de zacuscă cu babic şi câteva găluşte cu prune.

Să disecăm şi să gustăm.

A la pariz e sandvişul ăla celebru cu parizer. L-am disecat pentru poză. O felie groasă de parizer, prăjită într-un panko uşurel (pesmetul ăla grunjos japonez), stă lăţită într-o chiflă-brioşă împletită extrem de fragedă, cre’ că tot după fasonu’ nipon de milk bread. Cu caşcaval, salată verde tocată mărunt, ardei copt şi nişte sosuri incerte (maio, muştar?), construcţia capătă un feeling de Big Mac. Un McParizer artizanal japonezo-muncitoresc. Ce fusion zămos. Mi-a plăcut. Aş mai.

Şi nişte verdeaţă alături, ca să dea bine în poze. Cui nu-i place verdeaţa! (În poze.)

Hot Pleşcoi e exact ce credeam c-o să fie. Segment puţintel cam scurt de baghetă rustică, îmbrăţişând doi cârnaţi buzoieni iuţişori, cu un puternic parfum ovin. Cârnaţii sunt excelenţi. Ceapă prăjită presărată generos deasupra. Caşcaval topit gârlă. Muştar, murături, un sos misterios roşu (un fel de adjică, oare?). Încă nişte ceapă prăjită. Un street food cinstit – mă rog, uliţă food, cărare food, alege tu ce-ţi place. Pe marginea sandvişului, aceleaşi frunze (oiooo…, vorba unui interpret de demult).

Am simţit lipsa unei garnituri generoase de fasole bătută aşa că mi-am făcut-o singur, da’ câteva zile mai târziu. Alţi cârnaţi, altă distracţie.

Zacusca cu babic a fost adevărata mare descoperire a serii. O zacuscă OK, de casă (un pic mai dietetică decât aia de acasă, da’ pe aproape), transformată total de pământoşenia animal-afumată a franjurilor de mezel. O zacuscă de vinete clasică, încumetrită brusc cu o cărnăraie picantă? Caponata meets ‘nduja?

Am să fur această găselniţă, s-o reproduc şi io la chiolhanuri rustice. Da’ am să pun ghiudem – mi se pare că babicul, fiind de felul lui mai roşiatic, stă prea camuflat în zacuscă. Başca, ghiudemul ar contribui şi cu aroma de oaie. Cre’ că merge, dacă-l toc mai mărunt, poate la maşină, şi îl las să se fezandeze în aciditatea zacuştei. Oricum, zacuscă plus orice formă de sugiuc? Newfound love.

Găluştele cu prune au fost trei găluşte cu prune într-o baie de cremă vanilată. Plăcute.

Bine, eu nu-s omul deserturilor – mi se pare că familiştii de la PATER fac o treabă mai bună cu pruna (hehe). Am ţinut să menţionez asta fiindcă am văzut că bucătăria.localfood are în meniu şi ţuica lor. Şi vinuri româneşti. Şi spumante. Uf, vinul şi împerecherea lui cu mâncarea – un prochimen la care nu mă pricep atât de bine (şpriţar rudimentar, csf!) dar promit să învăţ.

N-am să dau note, că n-am apucat să merg acolo incognito şi c-o mustaţă falsă peste aia reală, da’ mi-au plăcut gustările de Buzău pe care le-am căpătat de la bucătăria.localfood.

Gus.tările de Buzz.ău, dacă vreţi. Am să le mai în.cerc. Deghizat. Şi am să fac nişte poze mai atrăgătoare la faţa locului, pent’ că mâncarea la caserolă e sexi doar până la un punct.

Cât costă distracţia dacă nu eşti micro-nano-influencer ca vasile? Orientativ, m-am uitat pe goagle: parizer-burgerul e treij’ de lei, pleşcoi-dogul 35 iar o porţie de cartofi prăjiţi cu brânzet şi ou ochi e 20 de lei. Evident că nu-i un loc megaieftin, că doar are un nume postmodern şi şade pe Dorobanţi. Dar e un loc unde totul e “de undeva”: cârnatul de Pleşcoi, brânza de Horezu, caşcavalul de Ibăneşti, păstrăvul de pe Bâsca, muştarul de la Pickles. Fiecare provenienţă d-asta cocoficoasă vine la pachet cu o poveste.

Şi ce suntem noi, dacă nu mâncători de poveşti?

Plus că, din câte am văzut pe feisbuc, bucătăria are mai mereu câte ceva interesant şi nou: ba o ciupearcă adusă direct din pădure, ba o murătură de casă, ba o pastramă, ba o raţă pe varză: cum dă sezonu’ pe dealurile Buzăului şi cum se cuvine.

Rezumat ultrascurt: nu rău deloc.

Bucătăria.localfood e pe Ion Slătineanu 30. E închisă lunea şi marţea. Are şi o pagină de feisbuc cu informaţii utile şi o instagramă cu poze frumoase.