Cronici cinstite: Margherita din Iancului, un proaspăt sole di Napoli în pleiada pizzeriilor de cartier

Să fi fost acum două săptămâni, pe o vreme câinească.

Mă plimbam prin Vatra Luminoasă să-mi fac zecele de mii de paşi pe zmartwatch, precum odinioară soldaţii sau poştaşii.

Când să ies în şosea, am văzut-o făcându-mi sexos cu ochiul. Margherita (din Iancului, nu din Clejani). O gheretă de pizza pe care n-o mai observasem niciodată. Cred că-i chiar nouă. Mic take-away de cartier în stilul pizzeriei lui Giorgio de pe partea cealaltă a parcului 23 august. Are pe o latură nişte plăcuţe cu porecle de pizza.

Cineva crapă uşa şi, cum se întâmplă în desenul animat al vieţii, mirosurile concresc într-o mânuţă care mă trage de nas.

Mă ţin tare. Ca vulturul pe stâncă. Nunu. Nu azi.

Da’ câteva zile mai târziu tot s-a propus “hai să ne aducă vasile nişte piţă”. Your time to shine, pizzeria Margherita de pe Iancului.

(Între timp, eu fusesem curios şi citisem pe site despre promisiunea unor coci dospite cu blândeţe timp de cel puţin 36 de ore. Văzusem şi nişte poze pe goagăl care-mi dădeau încredere. Mai aflasem de pe internet că nu-i o pizzerie atât de nouă, ci că s-a mutat recent în Iancului după oareşce timp petrecut în Dristor.)

E tot urât afară. Mă’c la piţărie. Mă uit pe meniu. Meniul e împărţit în pizze albe, pizze roşii şi pizze picante.

Reţete clasice. Margherita – 18 lei, ca-n vremurile bune. Bufalina aka margherita mai şmecheră cu mozzarella de bivoliţă şi roşioare – 32 de lei. Scoruri super OK pentru aproape-centru. (Fun fact: tehnic, dacă nu-i de bivoliţă nu e mozzarella sensu stricto. Lu’ aia de vacă îi zice fior di latte. M-a învăţat un italian.)

Remarc şi câteva sortimente mai rare – de exemplu pizza coperta ca la Civitavecchia (un fel de plăcintă cu suc de roşii şi anşoa). Sau pizza Hulk, cu pesto, că e verde, get it? Sau Sole di Napoli, o pizza-origami în formă de steluţă. Nu în ultimul rând, pentru doar 84 de leoni rumeni, meniul îmi promite o giganormitate supradimensionată pe care pot s-o frankensteinez la alegere din până la 4 soiuri de pizza.

Mai au nişte pizze al taglio, pentru mâncat din mers, şi fac şi cannoli, dar nu m-am omorât niciodată după cannoli, aia e, aruncaţi-mi capu’ de cal în culcuş.

Pizzarul şi casieriţa zâmbesc şi-s prietenoşi. Cer eu ce cer şi mă duc să mă joc yahtzee în maşină până trec cele 15 minute regulamentare.

Încarc prada în portbagaj şi, juma’ de oră mai târziu dar încă onorabil de calde, descalec pizzele pe masă ca să văd cu ce m-am ales.

Bufalina e ce trebe’. Sosul de roşii e minunat de usturoiat. Blatul e ca-n manualul de piţă napolitană. Busuiocul proaspăt e şi el aruncat pe acolo, nu din belşug dar nici în scârbă. Îmi pare rău că a trebuit să traversez oraşul cu ea şi nu-i scoasă din cuptor chiar adineauri.

Pizza tip familion de opzeşpatru de lei e chiar un demers grandios. Aminteşte de pizzele “la metru”, pe care le făceau Florina în Vitan şi New York în Sălăjan (nostalgia bomb!). Am alcătuit-o jumate din quattro formaggi speciale (adică cu adaos de salam şi ceapă) şi jumate din delizia (adică cu afumătură, ciuperci şi provola, care ar trebui să fie un fel de mozzarella mai matură, afumată sau nu).

Are blatul mai gros, ca o pizza de casă făcută de o mătuşă, probabil ca să nu se destrame sub propria greutate. Capătul cu brânze şi salam e bogat şi cremos (mi se pare mie sau l-au botezat cu niţică smântână vegetală?). Ăla cu afumătură şi ciuperci – opţiune banală, recunosc – n-are cea mai spectaculoasă şuncă, dar e total comestibil. Ambele capete sunt rumene de zici că le-a copt Maillard însuşi.

Dap. O party pizza grozavă. Se rupe uşor în pătrăţele care se apucă uşor. Şi e săţioasă. Ar sătura lejer patru fomişti la o serată lungă de filme proaste.

Presupun că doar trei dacă au fumat marihuană şi-s MEGA fomişti.

Iar Sole di Napoli (40 de lei, vedeta meniului) e o curiozitate simpatică. Mă aşteptam să fie o păcăleală cu mult aluat, ca năzbâtiile similare de la Pizza Hut, dar e suficient de bogat îmbrânzită şi – stai aşa – fiecare colţ are o altă umplutură. Eu am nimerit unul cu tocătură de cârnat şi unul cu spanac (sau, mai autentic, frunze de broccoli?). Am înţeles c-a fost şi unul cu anşoa. Ruleta italienească. Dixtracţie pentru toţi, şi e şi fotogenică.

Adunând la un loc toate acestea şi decartând în total vreo 160 lei (pentru suficientă piţă să sature 6-7 inşi), constatăm un succes. Că dacă nu-mi plăcea, nu vă povesteam.

Ci vediamo presto, pizzeria Margherita. Serviciile dumitale au fost apreciate.

Pizzeria Margherita e pe şoseaua Iancului nr. 58, colţ cu Victor Manu. Trambalează pizza în sectoarele 2 şi 3. Are o pagină de facebook, un site cu informaţiile esenţiale şi o tablă cu cretă la uşă. Cred că livrează şi prin majoritatea aplicaţiilor de haleală la domiciliu.