VasileSoare, călduţ, stres, criză, nevoia să-ţi cureţi minţile. Vremea şi vremurile ideale pentru o plimbare prin pădure. Să simţi sub tălpi crănţănitul crăcuţelor uscate, să tragi în piept mirosurile – frunziş vechi, verdeaţă proaspătă, nămol de la balta de mai din vale.
Să urli “ce bine e în naturăăă, departe de vacarmul infernal al oraşuluuui” şi să te audă graurul dintr-un boschet şi să imite perfect un zgomot de alarmă de maşină pe care cine ştie unde l-a învăţat, pentru că aşa fac graurii.
Taman la pădure mă gândeam când mă sună gagiii. (Duminica ailaltă, dar acum am găsit pozele şi mi-am amintit.)
– Hai, vasile, până la pădure că am auzit că a ieşit leurda.
– Unde?
– Nu ştiu, la Snagov?
– Bine, hai la Cernica.
Aşa că am luat în ghiozdan un bidon de cico nesănătos şi am dat o raită spontană prin pădurea Cernica.
Am fost atât de plăcut surprins de pădurea Cernica din prezent încât trebuie să ţi-o recomand şi ţie, dragă cititorule care probabil, ca şi mine, te scoli mai rar de pe cur pentru aventuri extra-urbane în vecinătatea imediată.
Noi din cartier am făcut un sfert de oră până la poarta mănăstirii, de unde se intră foarte convenabil în pădure. Unde-i o gheretă de suveniruri cu mult kitsch religios şi bere de Lidl.
Posibil să fie şi un autobuz care duce până acolo, de la Cora Pantelimon sau aşa. Aruncătura proverbialului băţ, mai ales dacă te duci în uichend ca să fentezi navetiştii.
O infinită surpriză a fost că Cernica copilăriei mele n-a mai fost plină de gunoaie, cum mi-o aminteam eu din nouăzeciolitic.
Sigur, mai pândeşte în frunziş o doză ruginită de bere. Ok, pe la barieră mai gineşti un sac stingher de moloz întrebându-se ce caută el în viaţa lui. Dar în pădurea-pădure ori face careva curat, ori oamenii chiar n-au mai azvârlit căcaturi. Bravo, oameni. Nu mai azvârliţi căcaturi.
Mulţi biciclişti călare pe poteci. Mulţi oameni cu copii, evitând să le spună copiilor cum se cheamă floarea aia movulie.
Gârlă din salba Tânganului, ascunsă în mijlocul pădurii, cu raţe, chiar dacă mai puţine şi mai discrete decât în IOR sau la Sticlărie.
Şi multă leurdă. Şi untişor, dar cui îi pasă de untişor. Leurdă. (Untişorul mai e şi toxic.)
Leurdă cât pentru 7000 de salăţi, un siloz de pesto, o basculă de tzatziki şi o cisternă de mujdei verde fosforescent.
N-am găsit-o din prima, că nu-i chiar la uşa pădurii da’ când am găsit-o, am găsit-o peste tot. Cât vezi cu ochii şi cu nările, verde şi pişcător, usturoiul crocant, lătăreţ al sălbăticiei periurbane.
Am rezistat ispitei de a burduşi sacoşa, că am în frigider căcălău de leurdă de la piaţă, şutită din alte păduri. Plus că mă gândeam că poate aşa îţi rămâne şi ţie.
Da’ am rumegat tot drumul la ea, şi când am ajuns acasă nu m-a crezut nimeni că am fost la pădure şi nu la şaorma.
Două, poate trei ore cheltuite deştept.
Ah şi evident că ne-am rătăcit, am căzut într-un şanţ, ne-am prins părul în crăci şi ne-am umplut de ţărână.
