VasileDe-a lungul timpului, Bucureştiul i-a cinstit pe georgieni. Costin Georgian are staţia lui de metrou. Constantin Georgian are o stradă. Chiar şi prietenul meu Alex Georgian Drăghici are baruri în care să cânte. Cu toate astea, în toţi anii ăştia, oraşul nostru n-a avut în clin sau în mânecă cu bucătăria georgiană (sau gruzină, dacă preferi cuvintele mai zgrunţuroase).
Dacă stau să mă gândesc, singurele feluri georgiene de care am auzit pe aici au apărut şi dispărut odată cu ciudăţelul restaurant găgăuz din 2018-toamna.
Am fost realmente curios când s-a deschis un local cu haciapuri şi hincali la Braşov, dar planetele nu s-au aliniat, Braşovu-i departe, io-s leneş et cetera. O veni vreun georgian şi pe coclauru’ nostru, mi-am zis.
În final, văzând că nici măcar până la Braşov nu pot să-mi mut curul, cineva a deschis şi în oraşul nostru un restaurant georgian.
Se cheamă Taverna Georgia şi e în cartierul armenesc (putem să-i zicem acum Micul Caucaz), pe Silvestru, colţ cu Armenească. Patron e un gagiu georgian cu foarte multă experienţă în hrănit oameni sub palmierii Crimeei şi în lume. Ce-am citit pe la alţii (inclusiv la Mihăilă, pe care îl iubesc chiar dacă adesea are ponturi mai bune şi mă oftic) suna grozav. Tre’ să ajung acolo ur-gent!
Urgent pentru vasile înseamnă vreo trei luni mai târziu, când am găsit o fereastră între Nepal şi Sri Lanka şi i-am făcut o scurtă vizită Georgiei.
Caniculă, curte semi-închisă, oameni la şpriţuri, veselie, struguri fake pe tavan întru sublinierea dragostei milenare a munteanului georgian pentru trăscăul său.
Chelnerii (ucraineni, presupun) sunt un pic suprasolicitaţi, un pic pierduţi în spaţiu, da-s politicoşi şi nici io nu mă grăbesc nicăieri. Timp suficient să răsfoiesc (dacă poţi răsfoi o singură foaie) meniul. Sunt un pic dezamăgit că numele mâncărurilor sunt scrise doar în latineşte, nu şi în celebrul alfabet georgian de covrigi pe care chiar mi-ar fi plăcut să-l învăţ azi, bolovanul-din-Rosetta-style.
E muuult prea toropeală pentru strălăudatele vinuri georgiene aşa că azi vom bea doar o bere müncheneză scumpă şi vreo două exemplare din răcoritoarea aia gazoasă cu tarhon sau cu pere pe care o ştim deja de la Beriozka.
Dar să băgăm la jgheabadze nişte halealaşvili, dragi prieteni.
De la haciapuri adjarian (60 de lei) – unu’ din stilurile de haciapuri, plăcinta naţională a Georgiei – n-aveam cine ştie ce aşteptări. Presupuneam un peynirli pide generic, o bărcuţă cu telemea la suprapreţ. Chiar e o bărcuţă cu brânzet, dar dar dar.
Secretul bărcuţei? Aparent, când tocmai a ieşit din şantierul naval şi e încă fierbinte-aburindă, i se adaugă un ou crud şi nişte cuburi de unt pe care dup-aia vasile (sau cine o mănâncă) trebuie să le omogenizeze repede cu furculiţa ca să obţină o emulsie brânzos-untoasă care îmbibă toată coca (e amuzant pentru că cocă se cheamă şi învelişul exterior al unei corăbii) şi o transformă într-un soi de giga-merdenea decadentă în fluidele căreia se pot scălda doi oameni. Telemeaua-moțarelă (mi s-a părut undeva între) în georgienească se cheamă sulguni, apropo.
Hincali (27 de lei) sunt nişte colţunaşi mongoloizi fierţi, babani, în formă de trăistuţă sau de scrot sau de smochină, care se apucă de coadă şi se muşcă-sug cu grijă, pentru că în afară de carne conţin şi multă zeamă delicioasă. Yep. Supă ÎN colţunaşi. O surpriză hazlie. Carnea (porc-vită, pentru că nu toată lumea de la masă vrea oaie, OF) e condimentată simplu, cu sare-piper şi o notă veselă de coriandru verde. Georgienilor le place coriandrul aproape la fel de mult cât le place miezul de nucă, din câte mi s-a povestit.
Iar abhazura (62 de lei) – chifteaua abhază sau cârnatul sălbatic de munte – e două guguloaie de tocătură zdravănă de porc înfăşurate în prapur. Am văzut ceva similar în Cipru, unde-i zicea seftalia. Treabă zemoasă, condimentată din plin cu usturoi şi acelaşi coriandru verde, presărată cu ceapă şi boabe de rodie. Puţin peste pragul meu de sărat, dar pragul meu de sărat e destul de jos.
N-am încercat sosul tkemali, pe bază de prune sau corcoduşe, pent’ că am avut un acces de plicticoşenie şi am optat pentru saţebeli – sosul de roşii cu coriandru. Măcar avea coriandru.
Au mai fost la masă o salată de roşii cu brânză, tarhon şi pesto de tarhon (altă buruiană foarte iubită în Caucaz) şi un fel de gulaştocăniţă despre care nu poci a vă spune mare lucru, că nu era a mea şi eu chiar aveam treabă.
De acum încolo, când mă mai cocoţ pe digurile Mangaliei să ameninţ pescăruşii cu un băţ fiindcă mi-au cufurit şapca, voi avea o idee vagă despre ce mănâncă oamenii 1000 de kilometri mai încolo, atât de aproape şi departe în acelaşi timp. Iar privitorii vor exclama: iată, ce om deştept.
O să mă întorc la Taverna Georgia să le profanez vinul cu sifon şi să încerc alte feluri de haciapuri. Şi cică iahnia lor de fasole roşie (lobio) şi ciorba harcio ar fi delicioase. Pariu pe cinci lei că măcar una dintre ele e plină de coriandru.
Mâncadze: 4/5. O ocheadă rară într-o tradiţie culinară cât casa. Tot ce-am explorat mi-a plăcut (dar trebuie să insist: mâncarea e mai sărată decât o fac şi mănânc io).
Atfosferuli: 4/5. Grădină plăcută, rustic-etno-kitsch, ospătari derutaţi da’ ne-am înţeles, pop georgian în surdină (nu, nu cineva pe nume Georgian Pop). Whaddaya know, georgienii au şi alte cântece decât cel mai bun cântec de la Eurovision 2022.
Notadeplatşvili: 3/5. Curtea frumoasă în buricul târgului cu cheltuială se ţine. Bine, şi e 2023 şi economia duduie în jos.
Georgia poate fi vizitată înot, cu feribotul sau pe wizzair, dar acum şi pe Silvestru nr. 3 (colţ cu Armenească). Are şi o pagină de facebook ca să crepe Elon Musk de ciudă.
