Cine ar câştiga dacă s-ar bate ciorba de crenvurşti cu sărmăluţa vietnameză? Încă două din Budapesta veche şi nouă

Şi cum veneam io de la un seminar de filosofie dintr-o pădure de undeva de departe, soarta mi-a oferit încă un popas în capitala Orbanistanului, fix cât pentru două mese, un pic de bănănăială prin anticariate şi câteva ăhem şapte ăhem beri la barul lui Kjartan.

Şi cum mă întrebam io unde mănânc tura asta în Budapesta, de undeva dintr-un lan de ardei kapia un suflet binevoitor mi-a şoptit: vászile, tesó, dacă tot eşti în arondismentu’ ăla, du-te la Öcsi.

Da’ era opt dimineaţa aşa că am băut o cafeluţă la Goat Herder (însoţită de tradiţionalul croasant cu brie şi nuci), am făcut paşi până în piaţa Rákóczi să belesc ochii la cârnaţi şi abia p-ormă am ajuns la Öcsi.

Öcsi Étkezde mă aştepta la douăj’ de metri de staţia de metrou Papa Ioan Paul II. E deschis doar câteva ore pe zi, în preajma prânzului, iar de afară nu arată deloc primitor. Ura! M-am săturat de cârciumi care îşi dau silinţa. Fireşte, e plin. Dau târcoale. Pândesc. Pătrund.

Înăuntru, un salonaş din faianţă albă cu vreo cinci mese în carouri. Văleu cât de intim. Mi-e jenă să fac poze. La mese, patru oameni ai muncii în salopete, trei pensionari din cartier, doi expaţi australieni care auziseră şi ei de undeva, un vasile. Farfuriile aleargă repede, fără vorbăraie. Prieteni, ne aflăm dincolo de timp şi spaţiu, în ceea ce s-ar fi numit cândva un bufet expres.

Meniul e scurt, doar în maghiară, scris cu pixul într-o grafie vintage de preşedinte de bloc. Constatându-mi ghiozdanul de cinşpe kile şi stânjeneala înnăscută, omul locului vine înarmat cu 3 cuvinte în engleză să mă ajute, neştiind că şi io ştiu 3 cuvinte în limba lui şi hotărâsem deja ce vreau.

Am mâncat un frankfurti leves, adică pă româneşte o supă cu crenvurşti, reţetă clasică pentru zile cu frigutz în tot vechiul imperiu. Micul (şi desconsideratul pe la noi) mezel germanic dă o notă de afumătură fierbinţelii, care în rest conţine multă varză dulce şi ceva cartof, e colorată cu boia, subliniată cu cimbru (sau măghiran?) şi rotunjită cu smântână. Mâncare de cantină par excellence.

Felul doi a fost clasica, unsuroasa, puţin cam sărata şi fff vinovata cigánypecsenye (friptură ţigănească – de obicei la tigaie, în untura topită din jumări) din ceafă grasă de porc, încoronată cu la fel de tradiţionala slăninutză crocantă est-europeană. Sperăm că la judecată se va ţine cont de garniturile mai cumpătate: cartofi natur şi salată de castravete proaspăt. Dar lasă cartofii, cum e carnea? Pur şi simplu se destramă, ai putea s-o ungi pe pâine.

Şi e cât casa!, *dacă o casă e cât o felie măricică de ceafă de porc.

Köszönöm, Öcsi. (Pentru tot acest prânz plus o cola am scos din buzunar vreo 60 de lei, ceea ce, sigur, se apropie de o cantină corporatistă din Pipera, cu diferenţa că aici marfa a fost gustoasă şi nu m-a mâncat pielea a doua zi.)

Nişte meseni cu care am intrat în vorbă au bombănit că s-a umplut cartierul de bucătării asiatice. Ceea ce ne duce mai departe.

Altă zi, alt prânz! For my next trick, mergem la un vietnamez care mi-a atras atenţia mai devreme, când mă plimbam prin jurul pieţei. Atunci i-am răsfoit meniul şi am văzut că prepară bo la lot.

Yep, e tot pe lângă hala Rákóczi. Are ceva cartierul ăsta. E în centru da’ nu simţi că e în centru. E practic un Eminescu, un Foişor, o Hală Traian a Budapestei. Aşa, şi se cheamă Dong Do. Înăuntru e curat-sclipicios şi încă gol-goluţ iar o tanti prietenoasă îmi oferă oferta zilei.

Cum, n-ai auzit de bo la lot? (OK, se scrie bò lá lốt dar rog prietenii vietnamezi să înţeleagă că mintea mea europeană abia are spaţiu pe hard pentru diacriticele noastre.) Păi şi bunică-ta făcea bo la lot! Doar că altfel.

Bo la lot sunt un fel de sărmăluţe mici, din tocătură de vită, având ca învelitoare o frunză subţire de lolot, rudă a betelului şi piperului cu o aromă uşor medicamentoasă. În loc să fie fierte, sărmăluţele vietnameze sunt fripte pe grătar, iar foaia devine tuciurie, smoky şi friabilă. Ce interesant! N-am găsit bo la lot la nici un vietnamez din Bucureşti, deşi am întrebat pe ici, pe colo.

Au venit presărate cu ceapă prăjită şi le-am putut îmbăia în obişnuita zeamă vietnameză dulce-acru-usturoio-chili-peştoasă. Ce gustare interesantă.

Dar fiindcă cinci degeţele nu fac un prânz, am continuat cu com rang (clasicul orez prăjit cu ou, în repertoriul tuturor viet-bombiţelor) cu kimchi şi fâşiuţe de vită.

Varza nu-i cea mai împuţită sau spicy (s-ar putea bucura de ea chiar şi ciudaţii cu kimchifobie), carnea e fragedă şi carameloasă, umamiul e puternic. Arahidele şi coriandrul verde cântă împreună de zici că au crescut în aceeaşi tufă, trăgându-se de rădăcini.

Vii aici cu gându’ că basculezi ceva pe fugă şi primeşti o fucking simfonie.

Aici, cu o limonadă mare cu tot, am spart aproape echivalentul a 100 de roni. Pricey frăţică, ştiu. Dar dacă nu eram în faza de vârcolac ar fi fost un prânz absolut corect pentru doi.

Cinstitometrul a bipăit în semn de victorie încă o dată, asigurându-te că dacă ai vreodată drum prin vice-capitala imperiului poţi să adaugi aceste două birtuţuri celor şapte mâncătorii din Budapesta pe care ţi le-am recomandat cu căldură astă iarnă – şi care sper că încă mai există, in this economy.

Ca să nu păţeşti (ATENŢIE: URMEAZĂ SCENE DE PUBLIC SHAMING CARE V-AR PUTEA COMPACTA EMOŢIONAL) ca Mihai care s-a dus la Budapesta şi a zis că nu i-a plăcut mâncarea.