VasileCând vasile e considerabil mai sărac, mâncatul în oraş se răreşte. Dar o şaormă de-a-n picioarelea în drum spre concert, după o zi lungă cu ochii în tavan la birou, e o tradiţie străveche ca un coif dacic, pă care suntem datori s-o cinstim.
Şi uite aşa, făcându-mi io cei douăj de mii de paşi către lansarea Stray Lights, vasile ajunse la Unirii, unde a băgat nişte cărţi la ghiozdan la Taica Lazăr (ce ciudat e să foloseşti “a băga la ghiozdan” fără să însemne a înfuleca) şi brusc s-a trezit faţă în faţă cu M1 Kebap.
N-aş numi-o şaormă secretă, dar nu auzi prea des numele M1 în discuţiile despre haleală cu alţi hipsteri bătrâni fără tiktok.
Totuşi, dacă mă întrebi pă mine, această mică gaură în perete furnizează de vreo 3 ani o şaormă obscenă bucureşteană (D.O.P. în curs de înregistrare) completă şi corectă.
De câte ori trec pe aici, mă mir un pic că nu-i coadă ca la micii de la Obor (micii ăia “normali” pe care îi foloseşti dup-aia ca reper ca să evaluezi alţi mici). Poate fiindcă vin io la ore ciudate când nu e nimeni drojdit şi flămând? Poate fiindcă şantierul mamut de la Unirii nu-i aşa pestriţ şi fotogenic pentru turişti spanioli ca Oborul?
Treaba lor, nu ştiu ce pierd. E şi aicea pestriţ şi fotogenic, dar pe dinăuntru.
Intru şi cer, ca de obicei, o vită medie – cu usturoi, curry, toată verdeaţa şi toate culorile de varză, plus nişte sumac şi nişte prafuri (n-am precizat de care – uimeşte-mă). Fără cartofi, adaug. Okei, fără carne, repetă băiatul, prefăcându-se că pune un cartof. Hehe. Clasicele şotii de şaormar care nu ştie că are de-a face cu căpitanul Ahab al kebabului.
Plec mai sărac cu 40 de lei (mănânc şi plâng, 2026 edition), dar mai bogat cu această înfăşurare mustoasă, dolofană şi fierbinte, care zâmbeşte ca un buchet primăvăratic în lumina oranj a asfinţitului ăluia de soare.
Ca în orice ŞOB – ţi-am zis că vreau să brevetez termenul – construcţia de sub lipie (o libaneză obişnuită de supermarket, uşor tostată) e preponderent carne.
Începe un pic secetos-colţuros dar, pe măsură ce muşc, mă iau în primire tot mai multe texturi satisfăcătoare. Trei îmbucături mai încolo îmi dansează în fălci toate valenţele cărnii: muşchi, grăsime, zgârci, sucuri, caramel, sare, aroma lânoasă a seului de oaie. Un festival animal.
Castraveţii crocanţi şi fibra pătrunjelului sunt note de subsol.
Mă aşez pe o băncuţă. M-am înseninat. Nu mă mai supără nimic. Ah, ba da, pH-ul sosurilor în combinaţie cu al verzei. Un pic.
Uite – asta-i ceva ce aş schimba io la multe şaorme obscene bucureştene: dacă insişti să acreşti varza, lasă mai dulce maioneza. Sau tamponează-mi limba cu nişte tahina, cum făceau alde Genin şi Hussein.
Sure, e frumos că vrei să contrabalansezi unsuroşenia cărnii ŞI să te asiguri că nu face clientul botulism, dar nu mai am papilele alea de copchil de 12 ani mâncător de corcodele verzi.
Nu-i grav, nu m-ai pierdut de client, dar vorba aia, ce cub perfect ar fi fost acesta.
Zero stropi pe preţioasa geacă de piele. Victorie.
Am terminat de molfăit, m-am întrebat tradiţionalul ce caut eu în viaţa mea şi am pornit spre tramvai, fluierând începutul unei seri frumoase.
Am ajuns prea devreme aşa că m-am învârtit zece minute în jurul unei maşini cu roţile dezumflate de lângă Autogara Filaret încercând să pozez un şobolan simpatic care locuia dedesubt. N-am reuşit. Ca argintul viu era, maică.
În tot acest timp, cineva se uita la mine uşor nedumerit. M-am dat bătut.
Începutul unei seri frumoase, ziceam.
M1 Kebap e în Piaţa Unirii, lângă covrigi. Ştiu că a deschis (anul trecut, cred) şi o incintă mai mare la intrare în Bragadiru, unde am înţeles că fac numeroase alte drăcii & poţi să stai jos să bei o bere. Cele două împart o pagină de feisbuc.
Aaa, M1, ca metroul!
In yer face, Cluj.
