Al şaselea Balkanik! a fost finalul reuşit al unei veri fredonabile

Aud pe anumite canale că, brusc, Balkanik! n-ar mai fi cool, că e cultural appropriation şi cumva nu-i corect politic. Ştiu că am băut şi probabil n-aş zice asta mâine, da’ ia să mă mai pupe şi pă mine-n cur toţi războinicii ăştia de tumblr. Nu e cultural appropriation să te duci în Ferentari, la manele, da’ în Rahova e?

Dar stai puţin, nu e cultural appropriation să vorbeşti despre cultural appropriation? Spaţiul mioritic nu a cunoscut niciodată genul ăsta de discurs. N-ar trebui să asculţi Mîţu Stoian şi să faci sarmale la ora asta? Şi sarmalele nu sunt manglite şi ele dintr-o altă cultură? Ar trebui să faci mămăligă de mei cu brânză şi mânz.

Rant aside, tocmai a fost Balkanik! 2016 şi a fost o ediţie grozavă şi o încheiere potrivită pentru o vară plină de muzici şi plimbări.

Mai întâi a fost vineri.

Promenadă prin împrejurimi. Admir florile din piaţă, grătarele înşirate de-a lungul străzii, pirandele cocând vinete şi pe ăia mici jucând o miuţă şi ajung la Uranus să-mi iau brăţărica.

Egipteanca de la Orange Blossom chiar are o voce sfâşietoare şi un sinergism grozav cu cei doi percuţionişti.

Nu înţeleg de ce n-au fost ei atracţia serii fiindcă serios, care-i faza cu Omar Souleyman?

După ce-l văzusem prima oară pe youtube, eram în cumpănă. Nu puteam să-mi dau seama dacă-mi place sau nu. Acum suspectez, totuşi, că nu m-a dat pe spate. Majoritatea prietenilor cu care am vorbit la faţa locului mi-au confirmat bănuiala.

Sigur, videoclipurile lui sunt amuzante, costumaţia lui e şmen, ritmurile sunt catchy; dacă eram într-un club, pe MDMA, şi Souleyman era MC-ul, probabil mi se părea genial.

Cu toate astea, scos la aer şi pus pă scenă, taica Omar e doar un soi de Salam mai bătrân care poartă ochelari de soare noaptea şi, din când în când, hăuleşte neconvingător peste ceva ce pare un album OMFO mai vechi. La naiba, festivalule, suie-mă pe mine pe scenă, şi eu pot urla peste OMFO, ba chiar gratis. Sunt convins că şi OMFO poate urla peste el însuşi.

Ah, stai, ar trebui să-l (ap)laud fiindcă-i din Siria? Sorry, habibi, e un festival de muzică, nu Nobelul pentru pace. (E amuzant fiindcă Omar Souleyman chiar a cântat şi acolo.)

Stând acolo şi încercând să devin fan Omar Souleyman, mi-am adus aminte de Carlos Kaiser, fotbalistul brazilian care a avut o carieră de fotbalist cap-coadă fără să fi ştiut vreodată să joace fotbal. Ce-i drept, şi ăla trebuie să fi fost o prezenţă deosebită :).

Pe urmă s-a făcut sâmbătă.

Cümbüş Cemaat au fost surpriza festivalului. Îi ascultasem pe interneţ anul trecut – după ce i-am ratat la celebrul afterparty din Ark – şi mi se păreau nişte flăcăi simpatici dar nu mă aşteptam la aşa o explozie de arome. O şaormă vie. Un iskender cu ochi, rotisat în inima Istanbulului şi presărat cu nişte condimente greceşti. Opriţi-mă, pls.

Dacă şi-ar găsi un pseudonim mai uşor de ţinut minte şi ar scoate un album în engleză (de ce n-ar face-o, că tot o stăpânesc şi pe aia), Cümbüş Cemaat ar avea toate şansele să fie următorii Gogol Bordello şi să scrie un pic de istorie.

Mustaţă falnică au. Violonist dement este. Energie, bifat. Cover după “Aseară ţi-am luat basma”, bifat. Ciocnit o ţuică pe scenă, bifat. I don’t give a fuck!, bifat.

Băut o bere cu Vasile după show, bifat. Çok güzel!

Nici nu mai era nevoie de Bollywood Masala Orchestra după aşa o gustare consistentă, dar să fie primit, că a fost un spectacol solid. Şi s-a asortat cu chiftelele de ceapă de la standul Agra Palace.

Între reprizele de ameţeală, alămuri şi culori vii, Apu din the Simpsons (Vasile, rasistule, ştii bine că nu era Apu din the Simpsons) le-a explicat fanilor ce se întâmplă exact, făcându-le o binevenită introducere în istoria şi geografia spaţiului bollywoodian. Thank you, come again! (Vasile!!!)

La sfârşit a fost duminică.

N-am ajuns în timp util ca să-i aud pe Actores Alidos, dar m-au întâmpinat talentaţii acrobaţi ai Fundaţiei Parada. Pe urmă au urcat pe scenă Antwerp Gypsy Ska Orchestra şi am fost super impresionat de prestaţia lor.

Pe scurt, antwerpienii cu rădăcini iugoslave au început ca nişte Figli di Madre Ignota ceva mai supăraţi, iar spre sfârşitul show-ului – după ce trecuseră printr-un reggae cu marihuană şi şliboviţă şi un Tutti Frutti magistral – aminteau deja de KRS-One (Sound of da police!). O călătorie întortocheată, la capătul căreia toată lumea tropăia vesel, stârnind infamul praf rahovean.

Totul s-a terminat cu improvizaţii demente şi un tribut emoţionant adus regelui muzicii ţigăneşti de pretutindeni, Saban Bairamovici. (A lipsit din setlist faimoasa lor piesă în care îl înţeapă pe Shantel, poate şi fiindcă scena din Uranus l-a găzduit de atâtea ori pe neamţ încât ar fi fost un faux-pas cât casa. În schimb, şi-au presărat show-ul cu mesaje politice în maniera Dubioza Kolektiv, dar un pic mai nătânge.)

Band of Gypsies (adică Taraful Haiducilor din Clejani meets Kočani Orkestar) au pus punct festivalului exact cum ne aşteptam cu toţii. Are sens să vă mai povestesc, comparându-i cu alte formaţii ca să par cult?

Aşa mă gândesc şi eu: dans!

Alte notiţe.

Ca de obicei, maidanul Balkanik! a fost un colţ de rai pentru amatorii de zorzoane, tinichele, pălării şi cazane de ţuică.

În prima zi, absenţa unui sistem cu jetoane a generat nişte cozi oribile în zona barului de la turn. Sâmbătă şi duminică, treaba a mers mai repede (ori erau mai mulţi barmani, ori învăţase lumea să vină cu bani mărunţi, ori nu s-a mai băut atât). O altă lipsă regretabilă a fost a pisoarelor în aer liber (anul trecut, mersul la budă era floare la ureche) iar mesele pentru mâncat şi băut au fost şi ele, parcă, mai puţine.

Overall, mi s-a părut că ediţia de anul ăsta a descurajat consumul de alcool, deşi cocteilul cu ţuică a fost delicios (ingrediente: gheaţă, suc de mere, cre’ că Bols de coacăze şi multă ţuică).

Presupun, deci, că bugetul episodului şase n-a fost cel mai generos din istoria Balkanik!, dar e suficient să vezi zâmbetele oamenilor implicaţi ca să îţi dai seama că-i un festival născut din pasiune.

Iar grădina Uranus e un loc unde te întâlneşti cu prieteni noi, prieteni vechi, vecini de bloc şi oameni veniţi de la două mii de kilometri, şi beţi cu toţii o răchie şi mâncaţi un mic şi vă zbânţuiţi în jurul turnului pe nişte muzici atât de familiare şi, totuşi, atât de noi.

Să auzim numai de bine.