Tablou gri cu primăvară nehotărâtă şi micărie de hipermarket

Am văzut multă tristeţe la viaţa mea. Am văzut bătrâni scăpându-şi îngheţata pe asfalt, copii încercând să învie o jucărie spartă. Puţine lucruri sunt, însă, mai sfâşietoare decât o micărie de hipermarket pe timp de ploaie.

Într-o duminică, după o şedinţă de pescuit chilipiruri, vântul dement de aprilie mi-a adus pe la nări mirosul ei niciodată uitat.

M-am revăzut cu micăria de la Cora Pantelimon ca cu un prieten vechi.

Vine vara, i-am spus în gând, stai liniştită că vine vara şi o să ai şi tu un rost. Şi m-am apropiat de tejgheaua ei dezolantă ca să mănânc un mic.

Şi dacă era soare era tot urât ca dracu aici. Zona Republica arată, pe alocuri, ca-n documentarele cu căpoşi care n-au vrut să se mute din Cernobîl. În jurul nostru, doar asfalt şi cărucioare abandonate. Dar e tot Bucureşti aici – e acasă.

Chiar dacă micii vor avea soarta burgerilor, cum spun unii profeţi ai apocalipsei, vom avea întotdeauna două locuri de unde să strâmbăm, şmechereşte, din nas către mâncătorii de mici gourmet, cu muştarul lor de Dijon şi chiflele lor presărate cu negrilică. Micăria de piaţă şi micăria de hipermarket, unde mergi să te adăpi cu o bere rece şi să molfăi un mic cu zgârciuri. Nu să deguşti, nu să îţi desfeţi simţurile. Să bagi la jgheab o carne incertă, ca un homo erectus după vânătoarea de antilope.

Astea-s şi ele două specii distincte de micărie, fiindcă piaţa şi hipermarketul nu funcţionează la fel.

La piaţă te duci pe jos, trăgând de tărăboanţă – şi te duci la piaţa cea mai apropiată de blocul tău fiindcă ţi-i lene să mergi după aceeaşi sfeclă trei staţii mai încolo. Hipermarketul ţi-l alegi după alte considerente: e weekend, eşti în maşină, poţi să tai oraşul şi în două dacă-i musai.

Micăria din piaţă e întreprinderea cuiva, are de plătit furnizori şi chirie. Micăria de hipermarket, în schimb, nu-i o afacere în sine. Precum cantina de la Ikea, cu legendarii hot dogi la un leu, rolul ei e nu e să facă profit, ci să fie foarte ieftină şi să miroasă a mici. Să fie mai ieftină şi mai mirositoare decât micăriile altor hipermarketuri. Să-ţi formeze, când traversezi parcarea, un reflex pavlovian care să cântărească măcar puţin în viitoarele tale alegeri.

Adesea, într-o piaţă convieţuiesc mai multe micării (la Miniş sunt trei, de pildă). Concurenţa le imprimă personalitate, le face inventive şi interesante. Micăria de la Cora e singura din parcare. Nu-i pasă. Jocurile economiei sunt departe, deasupra ei. E micăria redusă la esenţă. Micăria fără bullshit. Cele mai rudimentare băncuţe sub cel mai rudimentar cort. ANPC-ul şi Sanepidul? Creaturi mitologice care n-au adulmecat niciodată pe sub grătarele astea. Cui îi pasă – aici sunt mici, şi tocmai au sfârâit pe jar adevărat.

Anul ăsta, micul de la Cora costă puţin sub 2 lei.

Un leu şi 89 de bani, de fapt, pentru că nici preţurile nu s-a sinchisit nimeni să le cosmetizeze aici.

Scumpuţ, faţă de cât costau anii trecuţi micii de hipermarket, dar chiar vreţi să vă povestesc cum era 7 lei un mic pe malul lacului la Cernica?

O afacere mai bună e meniul cu 4 mici, chiflă şi un polonic sănătos de muştar – 7 lei 49. Mai există pui, porc, cârnaţi, un surogat de hamsii pentru cine n-a ajuns încă la mare. O bere Ciucaş e 1 leu 91. Timişoreana, cu 28 de bani mai scumpă.

Masa asta a costat 18 lei jumate. Jumătate din pâine am lăsat-o vrăbiilor, pentru că după ce plecăm noi, ele tot în hinterlandul ăsta trăiesc.

Micii, excelenţi – deşi uşor diformi, dacă mai aveai vreo îndoială că nimănui nu-i pasă. Cartofii (prefabricaţi) erau calzi. Muştarul a fost suficient. Ce dacă mai erau 3 oameni în tot ţarcul, pe o ploaie tăioasă, într-un tablou funest, de sărbătoare a betonului?

Am fost la cumpărături şi am oprit la micărie. Aşa, şi?

Atunci a zis Iacov către fraţii săi: “Adunaţi pietre!” Şi au adunat pietre şi au făcut o movilă; şi au mâncat şi au băut acolo pe movilă.