MirunaDacă tot s-au decis unii că Învierea trebuie reorganizată de dragul publicului, sper că se reorganizează şi 1 Mai. Nu de alta, dar pe-atunci îmi propusesem să scriu la Vasile pe blog o recenzie la micii făcuţi de bărbatu-meu şi m-am luat cu treaba şi dup-aia n-am mai găsit contextul potrivit. Context pentru cititori, zic, că pentru adevăraţii mâncăi de mici nu-i niciodată nevoie de context. Nici ca să-i facă, nici ca să-i mănânce, nici ca să scrie despre ei.
Pe vremuri mai scrisesem despre micii de la Ciotoianu, şi colaboram frăţeşte cu bossul acestui domeniu virtual în proiectele de cercetare întru descoperirea celor mai buni mici din realitatea noastră imediată. Însă viaţa m-a împins spre drumul sparanghelului (am înţeles că aşa-i zice acuma la orice drum spre Germania) şi recent am aflat că trăiesc în aceeaşi aglomerare urbană ca mult iubitul artist român DaniiB. El v-ar explica mai bine de ce scriu oamenii ca mine despre mici: micul e cel mai mare / dintre felurile de mâncare / de pus pe grătare.
Unii oameni au profitat de pandemie ca să îşi dezvolte noi abilităţi, iar printre ei se numără şi bărbatu-meu.
Împrejurările mondiale ne-au ţinut în loc şi n-am reuşit să mai ajungem nici la mama, nici la prima Înviere de anul ăsta, nici la mici, nici pe Ceahlău. Cum din toate astea, un singur dor putea fi alinat cu oareşce iscusinţă, restul fiind absolut imposibile, bărbatu-meu s-a apucat de studiat cu hărnicie problema micilor.
Micul e o artă, în modestia lui de mâncare vândută pe-un carton în orice piaţă românească cinstită. Materialele noastre de studiu au fost reţeta asta de la Laura Laurenţiu…
…şi o carte antică de bucate de la Editura Tehnică.
Prima dată ne-au ieşit nişte ghiulele zdravene, excelent de gustoase, însă de-o consistenţă nepotrivită aşteptărilor noastre.
Am tras concluzia că trebuie să ne furăm la carne. Nimeni nu face mici cu atâta carne.
A trebuit să ne dumirim şi cum trebuie încins numa bine un grătar electric pentru un astfel de scop, precum şi să le dăm o formă cât mai omogenă, prin ţăvuşca aia de umplut cârnaţi, care se ataşează la maşina de tocat carne. (Trebuie precizat că da, chiar am făcut şi cârnaţi de casă în ţara asta mândră de cârnaţii ei, mirosea a Crăciun la ţară la tăiatul porcului, şi l-aş trimite pe bărbatu-meu cu toată încrederea la un concurs de cârnaţi cu cârnaţii făcuţi de el.)
Revenind la mici. În urma mai multor experimente de ajustat cantitatea de grăsime (foarte greu de obţinut carne care-i mai mult grăsime pe meleaguri străine), de bicarbonat sau de sare, am atins perfecţiunea unor mici cărnoşi, dar şi niţel zemoşi, aromaţi perfect cu usturoi şi cimbru.
Există vreun concurs de mici? Că l-aş trimite pe bărbatu-meu şi la ăla.
Cinstitometru personal:
Mici: 5/5. Serios. Pe Vasile îl primim musafir, o să poată să confirme când vine.
Livrare: 4/5. E greu să ne sincronizăm perfect ca să fie micii pe grătar gata în acelaşi timp cu cartofii mei fals-prăjiţi făcuţi la cuptor.
Scoruri: Dacă socotim foarte vag cam cât dăm pe carne (că restul chestiilor nu sunt semnificative), ne-ar ieşi cam 6 euro două porţii, cam 10 mici, deci undeva la 3 lei micul. Dacă am fi o cârciumă cu adaos comercial, n-ar mânca prea multă lume la noi. Poate tre’ să ne furăm şi mai tare la carne.
Verdict: 9/10. N-ar strica nişte musafiri şi nişte lăutari.
Ştiu că au cam trecut vremurile de stat numai în casă, dar nu e niciodată prea târziu să încercaţi să vă faceţi mici în propria gospodărie, când vă săturaţi de banana bread. Nu ştiu dacă merg împreună, n-am încercat.
Vasile
