Vasile“De unde vin numele cartierelor din Bucureşti”. Sigur te-ai întâlnit cel puţin o dată pe internet cu acest articol evergreen, de fapt o bucată de folclor perpetuată, în zilele fără alte subiecte, chiar şi de publicaţii care pretind că ştiu meserie.
Io-s primul care gustă o legendă locală şi îmi place istoria, dar ce face să-mi sară muştarul e modul în care acest fonfleu le amestecă, prezentând-o pe una drept cealaltă.
Mă simt dator să demontez, super-scurt, trei dintre aşa-zisele etimologii din textul ăla ubicuu, pe care foarte mulţi bucureşteni le iau de bune şi în zilele noastre. (Despre cea mai cunoscută, aia cu Balta Albă şi ciuma, vorbim mai încolo că trebuie cercetat mai în adâncime.)
Sorry, fani ai breslei piuarilor din Dristor.
“Dristor vine de la breasla piuarilor care şi-au avut satul în această parte a Bucureştilor. Meşterii piuari se numeau dârstari, dârsta fiind piua din piatra folosită la fabricarea postavului şi dimiei.”
Din câte ştiu, nici o sursă istorică nu atestă vreo concentrare de piuari în zonă. Oricum, pe harta din 1895, când străzile cu nume de bresle erau consacrate de când hău, actuala str. Dristorului – tronsonul dintre Delea Nouă şi rondul de la Baba Novac – se numea Gura Lupului, cică după un han din zonă, pe unde începea pădurea Balta Albă.
Celălalt tronson al străzii Dristorului de azi plus actuala Râmnicu Vâlcea se numeau simplu Mihai Bravu. Exista şi “Mihai Bravu vechi”, cu capătul în Vitan, care a supravieţuit ca… actualul Mihai Bravu.
Pe scurt, străzile Gura Lupului şi Mihai Bravu nou au fost contopite şi botezate Dristorului abia după Primul Război Mondial, în scopuri propagandistice. Găsim denumirea asta abia pe hărţile interbelice (Ţi-am scris deunăzi unde poţi admira o grămadă de hărţi).
Dristor sau Dârstor e numele românesc – re-romanizat, dacă vreţi – al minunatului oraş bulgar Silistra, care tocmai fusese anexat şi care, în antichitatea romană, s-a numit Durostorum.
Plus că, fiind îndreptată spre sud-est, Calea Dristorului chiar duce la Dunăre, deci se pupa oarecum şi cu obiceiul pragmatic de a boteza uliţele după destinaţia finală, nu?
Paranteză. Apropo de Dristor, am tot trecut pe strada Laborator. Despre ce laborator e vorba?
Cercetările mele super-serioase arată că numele acestei străzi misterioase nu vine de la laboratorul lui Dexter şi nici de la laboratorul de cofetărie din capăt.
Pe harta lui Papazoglu din 1871 o găsim chemându-se nu Laborator, ci Laboratorilor. Hm, ceva începe să se contureze. În deceniul ăla, (re-)latinizarea limbii române era în plin avânt. “Laboratorul” din mărginimea Dristorului de azi nu era altceva decât il lavoratore, omul muncii. Dacă nu mă credeţi pe mine, credeţi-l pe Ispirescu, care în 1864 a înfiinţat “Tipografia lucrătorilor asociaţi” şi în 1868, convins că noul cuvânt o să prindă, “Noua tipografie a laboratorilor români”.
Cuvântul n-a prins, dar a rămas în numele ciuntit al străzii Laborator. (Trecând, pe la 1900, prin faza intermediară Laboratorului, care putea fi şi tanda, şi manda.)
Războaiele curuţilor au fost cele mai amuzante războaie din istorie, dar cred că numele cartierului Berceni n-are nici în clin, nici în mânecă cu groful Bercsényi.
Zona Berceni a fost denumită astfel datorită grofului Miklós Bercsényi. Se zice că o ceată de husari, condusă de groful Miklós Bercsényi, s-au oprit undeva la sud de Bucureşti, în drumul lor spre turci. Nu se ştie însă dacă au luat o pauză sau dacă au rămas aici de tot, însă cert este că de atunci acea zonă a fost botezată Berceni.
Până şi Majuru pare să susţină această ipoteză, mizând, probabil, pe lipsa de vigilenţă a lui Vasile de pe internet. Deşi fermecătoare, şi deşi Miklós a fost un personaj real, legenda curuţilor bercenari n-are cum să fie altfel decât falsă.
Numele cartierului comunist Berceni vine de la Şoseaua Berceni, care până atunci nu fusese mai mult decât un drum de ţară prăfos. Numele acestei şosele, în buna tradiţie a toponimiei urbane bucureştene, e dat de locul unde te duce: Berceni, satul ilfovean aflat la nici 10 km de răspântia unde-i acum Piaţa Sudului.
Ăsta n-ar fi un cap de ţară, dar nici numele aşezării Berceni n-are cum să vină (cum sugera, la un moment dat, chiar şi Măria sa wikipedia românească) de la răsculaţii lui Bercsényi – pentru simplul fapt că e atestat în 1598, cu peste 100 de ani înainte ca curuţul (lui) Miklós să fi luptat împotriva austriecilor.
Colentina e colea în nămol, dar probabil nu colea-n tină.
Legenda cartierului Colentina spune că această denumire vine de la “colea-n tină”, cu referire la locul băltit unde Matei Basarab i-ar fi fugărit pe turci într-o bătălie.
O legendă grozav de haioasă şi un exemplu clasic de etimologie populară, adică atunci când aşa i-a sunat omului. Fireşte, omul e liber să creadă şi că vârcolacii înghit Soarele noaptea sau că icoanele fac minuni.
Dar.
Dac-ar fi numai să-mi dau cu părerea, nu cred că un bucureştean al anului 1600 ar fi zis colea în tină. Tină era mai degrabă un cuvânt din jumătatea de vest a ţării (deşi îl folosesc şi bulgarii).
Asta n-ar fi singura problemă. O problemă ar mai fi ideea că un râu întreg (din dealurile Târgoviştei până jos la Cernica) şi-ar fi schimbat numele tocmai în 1600, când numele râurilor erau deja străvechi. Râurile nu se re-botezau de pe o zi pe alta ca bulevardele, pentru că încă nu exista o primărie a râurilor. Şi chiar dacă s-ar fi schimbat, cum se chema înainte?
În al treilea rând, şi poate cel mai important, actuala mănăstire Plumbuita (cândva doar o poreclă) se numea în 1593, ba chiar în 1573, mănăstirea Colentina, tot după râul pe al cărui mal şedea. Cu zeci de ani înainte să fi putut fugări Matei Basarab vreun turc prin zăvoiul umed.
Adăugăm belşugul de toponime slave cu -tin şi -tina din zonă (un fel de -escu şi -easca), ca Bolintin (Ilfov) sau Zeletin (Prahova) sau gârla Milotina de lângă Lehliu şi putem trage relaxaţi concluzia că colea-n tină seamănă, dar nu răsare.
