VasileAdesea, când văd că vine în oraş un “festival turcesc”, nu mă încumet. Nu pentru că nu-mi plac kebabii, duamnefereşte, ci pentru că mă descurajează înghesuiala şi cozile. Târgurile astea se întâmplă ba în IOR, ba la Herăstrău, unde oamenii sunt mu-hu-hulţi. Peste limita confortului meu de anxios.
Îţi poţi imagina că m-am bucurat un pic când, surfând feisbucul în uichend, am aflat din senin că un asemenea festival tocmai are loc în campusul liceului privat turc din Pallady. La mama huciului, acolo, după IKEA. Era şi în scop caritabil, pentru că încasările erau destinate vecinilor ucraineni.
Am racolat pe loc o mână de fomişti şi am mers să ne băgăm nasurile. Am parcat în curtea din faţă şi am dat ocol clădirii, luându-ne după muzică şi miros.
Micuţ, dar vibrant. Mi-a amintit de târgul anual de pe Fundeni, pe care sper să-l reîntâlnesc acum că tulpina de COVID nu mai e aşa muşcătoare.
Am cules o gözleme cu brânză, proaspăt dezlipită de pe cupola unui saç unsuros.
Am belit ochii şi nările la kebab.
Am ridicat un lahmagiun subţiratic, cu parfum de oaie, de la un turc voios care mânuia simultan trei sau patru minicuptoare. L-am mâncat mai târziu, pe o băncuţă, în parc la Pantelimon, ca băjeţii. Cu ceapă şi pătrunjel. O fanfară portabilă de gusturi.
Dar încununarea prânzului nostru de sâmbătă tre’ să fi fost atât de simplul tantuni. Originar din Mesopotamia, spun ei, dar ce dumnezeului nu-i originar din Mesopotamia pe lumea asta? Originar din Mersin, spun alţii, adică din colţul de est al Mediteranei.
Mai important e ce conţine: carne de vită mărunţită din satâr, fiartă, mai apoi trasă într-o tingire cu boiele dulci şi iuţi şi înfăşurată într-un lavaş alături de prietenii săi, verdeaţa, tomata şi ceapa cu sumac.
Fără sosuri, fără cartofi, fără balast. Aproape fără vinovăţie.
Imaginează-ţi-l, că io când ar fi trebuit să-l fotografiez deja făceam ca pitonul şi îl digeram la soare.
(O specie de tantuni mai lungă şi mai subţire am întâlnit-o anii trecuţi la Dristorul de vizavi de Dristor, ăla cu terasă, de lângă Mecul din Dristor.)
Toate astea au costat ba câte 15, ba câte 25 de lei. Mai mult decât de obicei dar era, totuşi, un hepăning umanitar, şi nu poţi dona profitul dacă nu-l ai.
Înainte s-o uşchim spre parc să ne împărţim prada rămasă, ne-am îmbulzit un pic la îngheţată turcească. Am aruncat un ochi la cafele, ceaiuri, măsline, uleiuri, baclavale, grăunţe. Am cumpărat nişte Uludağ gazoz şi duşi am foz’.
Nu înainte ca copilul din mine să noteze: hăhă, ceai kur.
Îmi pare rău că n-am apucat să prozelesc pe feisbuc ca să vină şi alţi prieteni ai blogului şi să ne batem veseli pe burţi, dar era prea târziu. Sper să se repete. Acel campus e un loc numai bun pentru aşa ceva şi ideea însăşi, de târg în curtea şcolii, emană o căldură plăcută, de apropiere interumană şi d-astea.
Poate citeşte p-aici cineva de la Fundaţia TUNA, care am înţeles că deţine brandu’.
Un brunch otoman reuşit.
