VasileE încă aprilie şi vremea se schimbă din sfert în sfert, dar n-am mai ieşit de mult din Bucureşti. Hai până la Veliko (toată lumea îi zice Veliko deşi ar trebui să-i zică Tîrnovo, csf), să mai pună vasile nişte mâncare pe blog.
Ne cazăm la poalele Ţareveţului, vizavi de cealaltă cetate, cum i-o fi zicând şi ăleia, lângă un pod pitoresc. La Vladişki most e închis. Facem stânga împrejur şi pornim spre centrul vechi.
Prima oprire: dozatorul de bere de la Clubul arhitectului.
Ajungem în centrul vechi la o oră semi-moartă pentru mâncat şi şpriţuri. Bâjbâim prin ganguri până ajungem cumva în Mehana Klub Na Arhitekta. Intrăm cu inima strânsă – multă lume e supărată pe mătuşa care ţine cârciuma, că ar fi ţâfnoasă şi rea.
Ne liniştim după ce schimbăm o vorbă cu ea. E iute, dar mămoasă. Cred că a strâns după ceva beţivi la viaţa ei şi profită de micimea locului ca să-şi mai cearnă clientela. “Clubul” e mic şi rece ca o chilie de pustnic, cu bartai stânca proeminând dintr-un perete. Bănuiesc că face parte din relieful natural al oraşului, că n-o fi zis cineva “şi aicea, Dorele, vreau o fucking stâncă”.
Se eliberează o masă pe terasă. Vederea e direct în curtea celei mai frumoase (probabil) biserici din oraş. Dintr-un motiv sau altul nu-i marcată pe maps, dar e făcută de Ficeto, cel mai cunoscut arhitect al renaşterii bulgare din secolul nouăşpe.
Un hăndrălău torcător moţăie fotogenic alături.
Evergreenuri de rockotecă în surdină. IPA şi red ale bulgăreşti la dozator, scumpuţe dar delicioase.
Alegem (din meniul destul de scurt) prima tocană disponibilă. Vita e fragedă. Sosul e vârtos, sărat şi extrem de umami-ciupercos. Nu-i cea mai fină mâncare, dar e familiară şi te umple. Genul de tocană care te-ar aştepta la cabană după o drumeţie. Aş putea să mă lungesc până dimineaţa pe terasa asta, mai ales că berea aia e chiar good shit.
Dar plecăm, că avem treabă să bem ţuică, să ne uităm la MTV 90’s şi să reconstituim in vivo nişte diorame cu ţari văzute adineauri la muzeu. Nu pot să-ţi arăt ce a ieşit pentru că aş ajunge persona non grata în Bulgaria.
Hei, măcar am bifat şi nişte muzee, dar nu pentru muzee vii tu aici, cititorule. Te simt io.
Portdrapelul casual-diningului bulgar refuză cu căpoşenie să dezamăgească.
Mă simt ca şi cum aş vinde castraveţi grădinarului, da’ serios, oricât ar fi de mare şi de aglomerată, bătrâna Ştastliveţa merită cu vârf şi îndesat o rezervare şi o vizită de câte ori treci prin Veliko Tîrnovo. (Sau prin Sofia, sau prin Stara Zagora.) Dacă în alţi ani a fost mai ţărănească, cu ghiuvece şi kavurme şi multe oale de lut, Ştastliveţa de primăvara asta s-a dedulcit la oareşce hipstereală şi fuziune.
Am zis castraveţi? Voiam să zic ardei. Ardei umpluţi cu carne şi cu linte într-un sos bogat de iaurt cu nucă. N-am gustat eu mulţi ardei umpluţi la viaţa mea (am preferat mereu dovlecelul ca receptacul pentru tocătură), dar ăştia urcă pe podium.
La aceeaşi masă s-au ivit şi nişte ardeiaşi din soiul ăla lunguieţ şi ne-iute pe care îl ştim p-aici prin sud ca “ardei bulgăresc”, prăjiţi până la dezintegrare, ca un răspuns balcanic-usturoiat la pimientos de Padrón sau shishito. Maică, se topesc în gură. Ce dacă-s prăjiţi, sunt verzi deci sunt sănătoşi. Plus că zac şi ei sub sub un bulgăre uriaş de iaurt. Evită Bulgaria cu totul dacă nu-ţi place iaurtul.
În alte roluri, salata Snejanka (“Albă ca zăpada”), cunoscută şi ca tarator uscat sau tzatziki-din-bardă, un fel de papoutzakia de dovlecei despre care nu ţin minte mare lucru, o aproape imorală sarma brânzoasă din cataif, gen künefe, cu fistic şi sirop de trandafir, şi o similar-de-decadentă prăjitură în straturi cu halva. Bine, bine, şi conopidă de inspiraţie indiană şi o chiftea de sfeclă pentru legumivori. Culmea, n-au fost rele deloc. Nimic n-a fost rău. Ştastliveţa.
Etno-interludiu: variantă bulgărească de drob, care-i de fapt un pilaf cu organe de miel şi verdeaţă, gratinat cu iaurt şi ornat cu un fir de praz. Plăcut, dar prea moale. Sunt tributar drobului valah, din care poţi tăia felii să-ţi iei în cutie la corporaţie.
(Fun fact: “drob” e cuvântul bulgar pentru organ, măruntai, parte constituentă. Plămânul e “drob alb”, ficatul e “drob negru”. Dacă ignori că la p*lă se zice kur, ne e foarte soră limba asta.)
Dap. Ştastliveţa. Balamucul te copleşeşte, ritmul e aproape industrial, decorul e cam kitsch dar panorama e grozavă, nu-i scump deloc şi, pe bune, rar pleci atât de mulţumit dintr-un loc care-i, până la urmă, un fel de “La plăcinte” pe steroizi.
Pentru digestie, facem ca pitonii şi şerpuim pe uliţele de burg balcanic după ateliere cu cioplitori, ţesători, acuarelişti, baclavalişti…
…şi, dacă tot s-a lăsat ploaia, un flat white şi o Klopotar-cola bio-etno-pop, într-un cotlon care se cheamă Samurai şi e destul de cinstit pentru un hip-cofişop.
Şi ce-ar fi Bulgaria fără exoticele “iahnie de fasole” şi “ciorbă de burtă”.
Vremea rea continuă să ne bântuie. Cu hanoracele până peste nas şi başcheţii jilavi, ca să fie treaba treabă, reuşim să găsim o masă la Tihiat kăt (Cotlonul liniştit – how quaint!) – undeva sub norii de motorină, jeez, înnoiţi-vă parcul auto!, ai străzii principale.
Nu ştiu cum se face că n-am mai ajuns aici până weekendul ăsta, deşi am fost pă Veliko de ţâşpe ori. E un loc paşnic, rustic, cu scaune de şcoală, cimilituri naive pe pereţi, (acelaşi) rock vechi (ca dincolo, la arhitectu’) şi o matroană care înţelege foarte bine ce vrei. Rachiu de tescovină şi mâncare fierbinte. Joy, dă-ţi capul la o parte din poză că nu se văd dracii.
“Ce mâncăm azi?”, întrebăm după ţoiul de bun venit şi o Pirinsko rece. “You know iahnia?” Yes yes we know iahnia. Is mâncare de făsui. De post. Consistenţa – minunată. Lipsa dafinului – desăvârşită. Eroarea fatală în toate iahniile slavilor de sud pe care le-am mâncat vreodată. Păcat.
Dar cum nici tu nu vii aici să citeşti despre muzee, nici eu nu venisem aici pentru fasole, pentru salata şopska sau pentru (foarte gustoasa) pâine prăjită.
Ci pentru şkembe ciorba, ciorba de burtă – turcească, neacrită, dar acompaniată de o ceşcuţă de oţet cu usturoi cu care s-o botezi cât pofteşti. Uleioasă, cremoasă, cărnoasă, frumoasă alcătuire.
Cea mai zdravănă ciorbă de burtă de anul ăsta, şi au mai fost vreo două.
Pentru leneveala de după, se mai aştern pe masă nişte felii delicate de sugiuc (frate bun cu babicul nostru, a fost aspirat de meseni înainte să stea la poză) şi un soi de de tuslama minimalistă – burtă fiartă & trasă la tigaie cu boia şi usturoi. Nu aud pe nimeni să se plângă.
Blagodaria (sau “mersi”, merge şi-n bulgară), Tihiat kăt.
Ne revedem curând, Veliko Tîrnovo.
Ciao, contraste în ploaie.
Dovijdanie, cutie de sarmale de două kile din Kaufland.
