Utopia Balcanica

Metal, acordeoane, tango, eurovizioane. Am vorbit cu E-an-na (acum o lună, dar azi chiar am apăsat publish)

Înainte de vremurile astea tulburi, părea că marea noastră grijă de anul ăsta o să fie Eurovisionul – şi marea noastră tristeţe a fost că preferata publicului, E-An-Na, a fost uşuită de juriu la selecţia naţională de pe TVR, în favoarea unor fenomene ale naturii mai puţin vesele, ca hamsia umană sau corul patriotic.

Fireşte, m-am suit şi eu pe valul ăsta proaspăt şi am profitat de deja vechea prietenie cu E-An-Na ca să stau niţel de vorbă cu şplendizii Andrei “Solomonar” Oltean şi Ovidiu “Cio-” Ban, vocal-fluiero-cimpo-acordeonul şi co-chitara Eannei, despre trecutul, prezentul şi viitorul celei mai controversate echipe de zdrăngănitori din metalosfera autohtonă.

Un trecut onorabil – de la premiile Metalhead până la podiumul Wacken Rock Battle -, un prezent exploziv – e în trending pă online, nu, nu-ţi iese din cap – şi un viitor care va să vină.

Interviul ăsta trebuia să intre pe bloguletz acum o lună, dar deh.

Cântecul l-am auzit cu toţii. Malere.

Cine e E-An-Na şi care e scopul ei în viaţă? Şi de unde vine numele ăsta, ăh, sumerian?

Andrei O.: E-an-na sunt 7 demenţi care fac muzică din pasiune, “E-an-na” e un nume super sonor şi muzical, l-am găsit în Tratatul de istorie a religiilor al lui Mircea Eliade, şi a clickuit (bravo tată, mare verb) instant cu conceptul nostru de libertate artistică, lucru pe care îl şi urmăreşte trupa asta, iar pe drumul libertăţii artistice încercăm să aducem lumea mai aproape, alături de noi. Imaginează-ţi că am zis fraza asta fără să respir.

Pozele astea sexi sunt de pe feisbuc

Am auzit de la cineva că n-aţi fi artişti profesionişti. Cu ce vă ocupaţi printre muritori, când nu încercaţi să intraţi în casta Artiştilor Profesionişti?

Andrei O.: Suntem programatori, designeri grafici, chimişti, studenţi, profesori de muzică (cu diplomă sau doar cu experienţă). Facem de toate.

Io nu-s foarte metalist şi nu mă pricep. Când aud “folk metal” îmi imaginez nişte fantezii celto-vikinge sau lupo-dacice, mai degrabă întunecoase şi prăpăstioase. Bănuiesc că şi voi aţi început de undeva din cotlonul ăla.

Andrei O.: Dap, şi noi tot de pe acolo am început. Cred că toată lumea porneşte de la un clişeu sau altul. Până la urmă, te apuci de un lucru fiind influenţat de nişte idoli. Dar fireşte, pe măsură ce îţi găseşti drumul, ţi se diversifică influenţele, vrei să modifici lucruri, să ieşi din tipar, să zici “asta nu se mai pupă cu ce vrem noi. Ce-are dacă n-a mai făcut nimeni ce-avem noi în cap?”.

Ovidiu B.: Sincer, eu am vrut să cânt folk metal după un concert în deschidere la Arkona. Nu eram neapărat fan al muzicii sau al formaţiei în momentul ăla, dar în timpul concertului am văzut oameni care dansau şi se simţeau bine. Mi-am dorit să cânt ceva care să aibă efectul ăsta. Să ştiu că ajutăm nişte oameni să evadeze din lume. Când primim un video cu oameni dansând pe o piesă de-a noastră mă simt foarte bine.

După nişte albume fidele folkmetălelii au venit brusc Fascinathanatango şi M.L.R. – care-i povestea lor?

Andrei O.: E un proiect mai mare. Vorbeam noi fix despre treaba asta cu libertatea artistică şi despre cum nu ne constrânge absolut nimic să facem exclusiv acelaşi folk metal (sau orice altă muzică more or less “după formulă”). Aşa că am făcut un pact: o să scoatem o serie de EP-uri în nişte stiluri care n-au neapărat legătură cu E-an-na de până acum, fiindcă E-an-na e ce vrem noi să fie.

Aşa a apărut Fascinathanatango, damblaua mea de fan Astor Piazzolla, Stravinski & The Dillinger Escape Plan. Aşa a apărut M.L.R., damblaua lui Ovidiu. Şi mai avem câteva pe ţeavă, dar se întâmplă foarte multe lucruri şi e nevoie să prioritizăm.

Ah, M.L.R., pastiluţa asta curajoasă. Nu e muzică de elfi, nu e nici maneaua de la micărie. E o zbânţuială metalo-worldmusic cu nişte tuşe balcanico-levantine, ca când s-ar întâlni Korpiklaani cu Figli di Madre Ignota la un şpriţ de vară. E un manifest? E noul sunet mahala-funkytronic cu acordeon al folk metalului românesc? Sau e doar o “fază”?

Andrei O.: O fi o fază, dar nu zice nimeni că fazele nu pot fi recurente. Decât să mulgem la infinit acelaşi sound, preferăm să aducem tot timpul o gură de aer proaspăt. N-am nimic cu practica de a fi constant: dacă ai găsit o formulă şi funcţionează, şi mai eşti şi fericit ca artist făcând asta, bravo ţie! Dar noi operăm altfel în momentul ăsta.

Ovidiu B.: Frumuseţea EP-ului a fost tocmai că nu i-am dat lumii ce aştepta. Inspiraţia aia se manifestă doar când vrea ea.

Cine v-a inspirat fenomenal / influenţat subliminal când aţi conceput MLR?

Andrei O.: Îl las pe Ovidiu să zică.

Ovidiu B.: Sincer, momentul zero a fost când eram în concediu în Grecia şi mi-a arătat Bogdan (de la Vâlcea) un live nebun de la Casa Manelelor. Bă, mi s-a părut ca sunau absolut ceas instrumentiştii. Mi-a rupt capul. Apoi am văzut un vlog care vorbea despre patternurile muzicale pe care ni le formăm fiecare, cum ajungem să trăim într-un loop şi nu mai încercăm alte genuri. Ca o sugestie, zicea să te forţezi o perioadă să asculţi ceva care nu te atrage. Dupa ceva timp în care am ascultat intens manele & lăutărească, m-am trezit cu dorinţa asta să fac un EP direct inspirat din ele.

De unde vin eu, M.L.R. e un acronim destul de nefast. Încă nu-mi vine să cred că aveţi atâta încredere că publicul ţintă ştie de glumă.

Andrei O.: Publicul de care zici tu se împarte: sunt ăia care ştiu de glumă şi ăia care au luat-o personal rău. Am mai zis-o şi o s-o mai zic: muzica n-a omorât pe nimeni. Nici nu îndemnăm la discriminare şi alte comportamente antiumane. Intenţionat n-am dat o explicaţie negru pe alb a titlului. E mai fain să fie interpretabil, iar orice decizie iei tu, ca ascultător, în ceea ce priveşte semnificaţia numelui e strict responsabilitatea ta. Noi am mers tot timpul pe ideea asta de ambiguitate conceptuală. Nu te aştepta să-ţi dăm totul mură-n gură, fără drept de apel.

Ovidiu B.: Glumă sau nu, e şi o sămânţă de adevăr în unele vorbe. Şi Slipknot au unele albume cu un titlu “pozitiv” dar n-are nimeni o problemă cu asta.

Cine a compus bucăţile? Cine a scris textele? De ce-s doar şase? Există undeva un MLR secret cu 15 piese?

Andrei O.: În cea mai mare parte, EP-ul e compus de Andrei Piper şi Ovidiu, că ei au şi venit cu ideea. Eu am venit cu Malere, şi cu Zboară, puiule, din cuib. Versurile le-am scris eu, sub îndrumarea atentă a lui Ovidiu, ca să n-o dau în ezoterisme. Există un MLR din viitor cu alte piese, dar doar oamenii din viitor ştiu asta (SPP, la tine mă uit).

Ovidiu B: A fost foarte distractiv. Versurile veneau in mare parte din trăiri din perioadă respectivă. Zboară, puiule e un fel de easter egg – că m-am mutat eu din Sibiu în Bucureşti. Refrenul de la Toropeală face referire la privitul spre cer când stăteam in Colentina la etajul 7 şi lucram remote.

Al cui văr e superbul Bogdan de la Vâlcea sau unde şi când l-aţi agăţat – şi de ce nu e membru permanent al trupei până la adânci bătrâneţi?

Andrei O.: Pepe (da, aşa-l strigăm) e prieten cu noi de multă vreme, foarte bun muzician, deşi, cum unii s-au prins, bagă mai mult metale. Nici nu e din Vâlcea, ci din Drăgăşani, şi se vede tare pe el că a crescut printre muzicieni de un calibru la care alţii doar visăm. Nu e membru permanent fiindcă aşa ar trebui să-i face membri permanenţi pe toţi colaboratorii prezenţi sau viitori. E un prieten super bun şi de nădejde.

Ovidiu B.: Al tuturor. Dacă strigi noaptea “văruleeeee!”, sigur va fi un Bogdan care să-ţi răspundă.

Nu v-a fost frică că supăraţi mai mulţi fani decât câştigaţi? Aţi speriat multă lume? V-aţi trezit daţi afară din multe bisericuţe?

Andrei O.: Ne-am trezit cu multe reacţii de respingere, dar ce artă ar fi aia dacă am face-o pe jumătate, de frică? Nu are nimeni dreptul să-mi spună mie, ca artist, să mă autocenzurez. Nu am şters cu buretele nimic din ce am făcut anterior, toată muzica şi amintirile frumoase sunt tot acolo. Clar, au fost şi oameni care nu au înţeles, oameni care au spus că nu mai călcăm la ei în club. E reacţia fiecăruia. Cert e că am lansat un lucru faţă de care nu poţi să nu ai o reacţie, oricare ar fi aceasta. Arta e menită să stârnească ceva, chiar să deranjeze, nu să fie o comoditate previzibilă.

Cum au primit MLR românii? Cum l-a întâmpinat publicul internaţional?

Andrei O.: Zero cuvinte de rău de la străini. Asta aşa, ca să-ţi faci o idee despre puterea prejudecăţilor. Cum ziceam, românii-s împărţiţi, şi chiar îi înţeleg. Sunt convins că la 14 ani, dacă trupa mea preferată scotea aşa ceva, aş fi avut fix aceeaşi reacţie de respingere.

Ovidiu B: Doar că majoritatea celor care resping albumul au peste 14 ani. Cel puţin la vârstă.

Andrei şi Ovidiu.

Dacă treceaţi de sfincşii ăia din juriu, ar fi fost prima oară când ţineam şi eu cu ai noştri la Eurovision. Ce v-a împins să vă încercaţi norocul acolo? E şi asta o glumă complexă? Expunere moka? Sau e mai mult de atât?

Andrei O.: Nu-s chestii care să se excludă reciproc. Noi n-o vedem ca pe o glumă, fiindcă o glumă trebuie să aibă o ţintă. Mai degrabă e un experiment social, o unealtă pentru “a da arama pe faţă” şi – dacă avem noroc – pentru a pansa ura asta reciprocă. Decizia de a participa am luat-o fiindcă piesa literalmente nu-ţi iese din cap după 1-2 ascultări, şi am considerat că are potenţial pentru ESC. Nu a fost compusă pentru ESC: doar ne-am dat seama că te poţi înscrie cu o piesă dacă e lansată mai recent de 1 septembrie 2021 (M.L.R. s-a lansat pe 29 septembrie), şi am zis “bingo!”.

Publicul v-a iubit (voturile vorbeşte!), juriul din contră. Ce-i asta? S-au simţit jigniţi de dinozaurul Dino sau e pur şi simplu o prăpastie între două viziuni asupra artei?

Andrei O.: Nu ştiu ce-au simţit, dacă au simţit ceva. Să fiu sincer, este fix problema lor. Noi ne-am simţit incredibil la show-ul din semifinală, iar publicul pare să fi rezonat. Nu aveam noi cine ştie ce speranţe, mai ales că venim din total altă lume decât cea de acolo. O fi prăpastia, dar chiar şi aşa am reuşit să facem cu mâna de pe cealaltă margine şi să nu trecem neobservaţi.

Experienţa TVR. Ce v-a plăcut? Ce nu?

Andrei O.: În toate interviurile am pomenit de colegialitatea absolut deosebită dintre muzicienii din Green Room. A fost aşa o atmosferă faină între muzicieni, în ciuda faptului că eram “adversari”, cum mai rar vezi pe la metale. Pe de altă parte am stat aiurea cam mult pe acolo, iar organizarea n-a fost cea mai strălucită.

Ce bucăţi v-au mers la suflet la eurovizioanele din trecut?

Ovidiu B.: Eu mereu am fost atras de chestiile mai metal based, gen AWS sau Blind Channel. Dar acum am început să mă uit la ediţii vechi şi nu stiu de unde să încep. Islanda 2021, Ucraina 2007, Moldova 2017 şi multe altele. În mare parte cele cu staging nebun. Anu’ ăsta sunt foarte mare fan Subwoolfer.

Dacă nu voi, atunci cine ar trebui să meargă la Torino?

Andrei O.: Nu ştiu, că e concurs, e o chestie aproape sportivă, care după mine nu-şi are locul în muzică. Ştiu că dau impresia de disonanţă cognitivă să spun asta după ce am participat, dar cum ziceam, în acelaşi timp e şi o ocazie. Astea fiind spuse, mi se pare incredibil de greu şi fără sens să trebuiască să ordonezi nişte muzicieni/formaţii într-o ierarhie. Muzica fix despre asta nu e! Din cei rămaşi – eu aş zice Dora, însă ştiu că mulţi consideră că “n-ar face show”.

Ovidiu B.: Momentan mi se pare că n-au mai rămas lucruri care să şocheze şi că ne-am dus pe ceva “sigur”, dar nu am de unde să ştiu cum o să perceapă lumea asta. Străinii par să se ferească să trimită ceva comun, ceva de radio, ceva care nu deranjează. Ai noştri par dornici fix de asta. Sau ceva care să ne umple de mândrie, de parcă e o reprezentare a culturii. E un show. Lumea asta ar fi vrut să vadă după 2 ani de stat in casă.

Dacă Eurovision 2022 n-a fost să fie, atunci unde visaţi să cântaţi măcar o dată?

Andrei O.: Eu visez să cânt în locuri în care e greu de cântat. Ai putea crede că asta înseamnă festuri uriaşe, locuri prestigioase (Hellfest, Summer Breeze şi toate evenimentele alea cu zeci sau sute de mii de oameni), ceea ce nu-i fals. Dar mai mult de atât îmi doresc să cânt în locuri în care e CU ADEVĂRAT greu să cânţi: în Pakistan, în Uzbekistan, în Iran, în Chile, pe munţii cei mai nevizitaţi din lume, şi aşa mai departe. În locuri unde experienţa ar devia drastic de la matca ei obişnuită, unde sigur zona de confort ar fi doar o amintire.

…Ca Laibach în Coreea de Nord.

Ovidiu B.: Mama e din Câineni, între Sibiu şi Vâlcea. Până n-am cântat acolo n-am cu ce să mă laud.

În general, care-s cele mai şmechere trupe din lume? Dar din România? Dacă aţi organiza un festival, cum ar arăta lineupul?

Andrei O.: Din România, E-an-na. Şi Taraf de Caliu. Şi Marian Mexicanu sau Paul Stângă alături de trupele lor. Din lume – pentru mine, Arkona, Cristina Pato (fie că e cu trupa ei de jazz alături de Victor Prieto, fie că e cu Yo-Yo Ma & The Silk Road Ensemble). Dacă aş avea resurse nelimitate, aş organiza un festival unde să ai de toate, de la mathcore a la Frontierer & Car Bomb până la lăutărie şi nuevo tango. Şi E-an-na, cântându-le pe toate astea.

Ovidiu B.: Ce e şmecher pentru mine sigur nu e şmecher şi pentru tine. Ar fi cazul ca lumea să asculte de propria şmecherie în loc să urmeze turma.

O manelutză preferată?

Andrei O.: N-am, aştept recomandări.

Ovidiu B: Copilul de Aur – Dubai Dubai, live la Casa Manelelor, dacă tot de acolo a pornit. 2nd place ar fi Florin Salam – La inimă m-ai ars. Ai observat vreodată cât de ridicole sunt argumente cu “versurile” din manele? Avem tendinţa să le selectăm pe cele mai slabe şi să le comparăm cu cele mai “culte” din alte genuri. N-o să auzi o piesă ca “A ieşit soarele din nori” la radio, dar protejăm cultura cu WAP sau piese rock de o lirică indoielnică.

Astrele spun că se domoleşte covidu’. Libertate, viaţă, posibil soare şi vară. Care-i planul E-An-Nei în viitorul apropiat-mediu?

Andrei O.: Se domoleşte pe naiba. Dar noi sperăm. Concerte. 4 martie, Cluj-Napoca, Form Space. 5 martie, Bucureşti, Quantic. Intrare moca dacă eşti costumat în dinozaur (nu glumesc). [Interviul ăsta s-a întâmplat înainte de concertele astea grozave. Sry. – vasile]

Muzica nouă e şi ea din nou în lucru (ca întotdeauna). În acelaşi timp vrem să mai promovăm ce am făcut deja, să profităm de valul ăsta pe care l-am stârnit cu Eurovisionul ca să prindem un pic de avânt în viitoarele demersuri. Aruncaţi cu interviuri şi invitaţii în noi, că avem 5 minute libere pe săptămână şi e prea mult.

Am mai auzit şi că nu sunteţi toţi în acelaşi oraş. Tre’ să fi fost greu în ultimii ani da’ E-An-Na încă există. Care-i secretul?

Andrei O.: Ne-am închegat fain. Avem peste 150 de concerte în spate, cu toate experienţele care vin cu asta: de la cântat pentru mii de oameni până la dormit între semne rutiere ciuruite de gloanţe în Ucraina. Dragostea faţă de muzică e acolo. Nimeni nu e îndeajuns de calificat încât să poată nega lucrul ăsta.

Chiar, cine transpiră în dinozaurul ăla minunat? Pot să vin şi eu o dată să fiu dinozaurul vostru?

Ovidiu B.: Am cântat şi eu cu el la 2 festivaluri. La selecţia Eurovision a fost Paul. Te aşteptăm cu drag să fii şi tu dinozaur.

Putem să-i sprijinim pe E-an-na în tot felul de feluri: urmărindu-i pe feisbuc, ascultându-i pe Spotify, youtubându-i pe youtube dar mai ales mergând la concertele lor şi zbânţuindu-ne-ne-neobosiţi. Na-na-na peste tot.

Vasile

Vasile e căpetenia internaţională a bărboşilor (şi a acestui sait). Are multe preocupări, cel puţin în comparaţie cu oamenii care n-au.

Salut, acesta e un mesaj de la fondatorul Utopia Balcanica, Vasile.

În cea mai mare parte, acest sait e opera unui singur om. Pentru a putea rămâne în continuare semi-amuzantă (că gratuită e tot timpul) şi fără bannere cu pastile de penix, Utopia Balcanica are nevoie de ajutorul tău. Îl poţi sprijini pe Vasile pe Patreon sau, dacă eşti CEO la megacorporaţie, aş fi bucuros să fii clientul sau poate chiar sponsorul meu. Un asemenea gest te-ar umple de karmă GARANTAT. Scrie-mi!

Contact

vasile (a rond) utopiabalcanica punct net