Ce dumnezeului e de fapt un burger? Şi alte bombăneli din bucătăria hip bucureşteană

Moţăiam io zilele trecute în internet şi-mi apare pă wall un listicol din Curatorialist (un laifstail-magazin care cred că-i nou, l-am mai văzut doar când i-a luat un interviu Ilenei). Se chema 10 mâncăruri inedite pe care tre’ să le mănânci în Bucureşti. Mormăi pe sub mustaţă “ştiu, în Bucureşti adică în centru şi în nord”, da’ dau orişicum clic, că e cu mâncare.

Sunt înşirate acolo câteva faze clasice, pă care le ştii măcar din auzite, gen clătita de la Brutal Russian Pancakes (devenit mai nou Brutal Pancakes) sau tăiţeii de la Papila.

Dar şi doi aşa-numiţi “burgeri”: o chiflă cu nişte creveţi înăuntru (de la Meygu, o fiţă nouă în Amzei) şi o chiflă cu nişte inele babane de calamar într-însa (de la Pickles, un loc consacrat pe lângă Zeppelin).

Nu zic că nu arată bine sau că n-aş, vorba aia, băga. Pâine cu carcalaci. Aş mânca, normal. Love pentru carcalaci, mai ales dacă-s proaspeţi.

Dar sunt aceste sandvişuri burgeri?

Un burger e un sandviş? Care sandviş e un burger şi care nu? Ce duamne iartă-mă stabilim până la urmă că e de fapt un burger?

Io aşa ştiu, dragă omule: un hamburger sensu stricto e o chiftea de vită – acum o sută de ani, un Hamburg steak, descins direct din frikadeaua nemţească. Nimeni nu poa’ să conteste asta, e în toate istoriile burgerului.

Dar ce e un hamburger sensu lato? Ce e un “burger”?

Habar n-am dacă se predă asta la vreo şcoală de mâncăcioşi, dar eu ştiu că în engleza mondială (şi mai ales cea britanică, unde absolut nimeni nu foloseşte himera pleonastică burger patty), hamburgerul – chifteaua lătăreaţă de vită – a devenit, prin derivare regresivă, orice-burger: o chiftea lătăreaţă care poate fi şi de porc, de pui, de somon, de struţ, de proteină hidrolizată de soia. Dar tot o chiftea. Lătăreaţă. Ca Maria Lătăreţu în varianta chiftea.

Dacă nu e un disc de tocătură, nu e burger. Chifla e doar un vehicul pentru discul de tocătură, un ambalaj pentru chiftea, un mâner, dacă vrei.

Stă mărturie inclusiv expresia cu care îşi sperie americanul copiii: mămică, nu da la Jurnalism că you’ll end up flipping burgers for a living prostule. Evident, nu învârţi sandvişuri pe plită la Mec, ci chiftele late.

Din expresia asta străveche putem deduce că o chiftea lată fără chiflă e tot un burger, şi atunci o chiflă cu altceva în ea decât o chiftea lată nu mai e un burger.

Atunci putem afirma fără multă frică următoarele: o pârjoală moldovenească e un burger. Un McFish nu e un burger, ci un sandviş cu file de peşte prăjit. Un burger vegan cu chiftea de năut e un burger. Un burger vegan cu o felie de ciupercă în loc de chiftea nu e un burger, ci un sandviş cu ciupercă. O pleşcaviţă e un burger. Un McMici (RIP) e un burger. Un Real Burger de la KFC nu e un burger real, ci un sandviş cu o halcă de de găină.

După ce le-am afirmat pe toate astea, mie-mi devine foarte clar ce e un burger şi ce nu. Ce trebuie să fie un burger şi ce nu.

Fă-mă prescriptivist, nazist de chiftele, conservator de carmangerie, duşman al metonimiei.

Dar eu nu cred că trei creveţi într-o pâine pot reprezenta în universul ăsta un burger cu creveţi – DECÂT dacă creveţii sunt tocaţi şi făcuţi chiftea SAU dacă pe lângă creveţi, pâinea cu pricina mai conţine ŞI o chiftea zămoasă, preferabil de vită Black Imbus sau cum îi zice.

Dacă nu apărăm această ordine, cădem în anarhie.

În numele lui Ronald McDonald, gândeşte-te că orice sandviş ar fi un burger. Hotdogul de 2 lei de la IKEA? Burger cu crenvurşt. O tartină cu magiun? Semiburger de prune. Panourile sandviş termoizolante? Burger cu spumă poliuretanică. Friguroasa posesiune britanică Insulele Sandwich de Sud? Burger cu stânci.

Şi de acolo, încotro? În fond, în designul de interfeţe, iconiţa cu 3 dungi care deschide un meniu e un “hamburger”, nu? Atunci orice trei chestii suprapuse fac un burger? Când dormi între saltea şi plapumă eşti un omburger? Ganga între două coperţi e un mateburger? Opriţi planeta.

Toate situaţiile astea ar fi mega tembele, şi dacă pentru evitarea lor e nevoie ca o mână de cârciumari să găsească altă metodă să te convingă să dai 55 de lei pe un sandviş, plm, ştiu şi ei că nu poţi să faci o fritată fără să spargi câteva ouă.

LE: între timp, am văzut pe meniu că Pickles îi zic construcţiei “calamar în chiflă”, ceea ce e totalmente corect şi la fel de apetisant, nu “burger de calamar”, deci problema e mai degrabă a revistei cu pricina. Ce-am bombănit mai sus rămâne, totuşi, valabil pentru ăia trei creveţi într-o chiflă.

Bonus (din aceeaşi culegere culinară, nu mai dau link): ce-i, bre, asta?

Parizer pane pe ziar. Serios.

Hai să ne prefacem că am uitat că parizerul pe ziarul Scânteia era specialitatea casei în Scânteia de pe Pache (un loc istoric, primul bistro ost-algic din Bucureşti) acum vreo cinşpe ani. Să ne prefacem şi că genul ăsta de banc poate fi spus de două ori, că vorba aia, clientu-i nou.

Da’ totuşi, parizer PANE pe ziar? Amintirea cui e asta? Cine, în comunism, scotea o tigaie, un primus, ulei, ouă şi pesmet ca să-şi facă parizer pane în tren sau la uzină şi să-l mănânce pe ziar? Isuse Ţestoase.

Nu exclud varianta că-s eu necultivat, dar din absolut toate poveştile pe care le-am auzit, parizerul pe ziar funcţiona aşa: erai pe şantier sau în tren sau pe băncuţă şi întindeai ziarul ca să-ţi tai pe el felii de parizer rece fără să atingi preţiosul mezel de vinilinul scârbos al banchetei sau de caldarâm. Similar cu slănina pe ziar sau, în schimburile de experienţă cu Coreea de Nord, tofu pe ziar.

Nimeni nu-şi lua parizer pane la serviciu împachetat în ziar, ca să se se imprime mecla lui Ceauşescu pe parizer. Parizerul pane se prepara şi se mânca pe loc, în tihnă, acasă, unde oricine, chiar şi neturnător la Secu, avea măcar o farfurie.

Parizer pane pe ziar? E ca şi cum ai scoate o Dacia 1300 Clasic – remasterizată, hibridă, sexy – la fabrica Ford din Craiova.