Vinovăţie şi iaurt. Un iskender cu surprize la margine de Centru vechi

Guys, de ce nu mi-a amintit nimeni că am un blog pe care trebuie să vă povestesc viaţa mea ca să rămân relevant printre cele 3 bloguri care încă există.

OK. Uite, era înainte să plec în vacanţă în Tatra, o după-amiază din aia topitoare când Bucureştiul miroase a brânză, şi mă întâlneam cu prietenu’ unui prieten să îmi dea un spray de urs. Această întâlnire mă aducea într-un loc mai periculos decât orice pădure: centrul vechi, spaima oricărui localnic care nu se cacă bani.

Îmi mai era şi foame, că m-am luat (fix ca acum) cu vorba toată ziua şi n-am apucat să iau nici mic dejun, nici prânz, nici nimica. Combinaţie teribilă! Mă uit în stânga: o librărie. Nu pot să mănânc cărţi. În dreapta: covridogi. Am mâncat anul trecut covridogi.

Drept înainte: un gagiu îşi fumează ţigara în faţa unei kebăbării construite din tot ce era la reducere la Dedeman, despre care nu cunosc nimic şi care se cheamă “Lipie”. Să ştiu să nu cer la chiflă.

Mă uit la gagiu. Gagiul la mine. Ca să fie clar că nu-l grăbesc pe (probabil) şaormarul turc, mă duc fix lângă el şi aprind un vapobăţ din ăsta electronic de care mai pufăi io uneori şi dau un pic din cap în semn de comunicare.

Hai mă, de ce fumezi din alea, îmi reproşează cu un accent colţuros. Nice, am nimerit unde trebuie. Vreau şi io un iskender, zic, şi mai sug un pic din instalaţia cu LED-uri.

Chiar şi aşa, o zic fără să-mi fac speranţe, fiindcă dacă în Bucureşti scrie pe o firmă că aicea se face iskenderu’, de obicei eşti anunţat că scuze, tocmai s-a terminat iaurtul (substanţă fff rară în părţile astea ale Europei, un fel de unobtainium de vacă, oaie sau capră).

Mă invită înăuntru, într-un fel de fast-foodul Gării de Nord circa 2007. Plătesc 42 de lei pentru un iskender şi încă vreo zece? doişpe? nu mai ştiu, pentru un ayran de Olympus şi o apă plată turcească.

Mă aşteptam să fiu jecmănit, în buna tradiţie a Lipscanilor, dar chiar am primit un iskender kebab şi e destul de gastro-porno.

Ştii povestea cu iskenderul: carne de pe tulumbă pe un pat de franjuri de lipie, sos de roşii (uneori cu extra unt topit), iaurt, pătrunjel. De regulă, o bucurie mai conectată la spiritu’ nostru pastoral şi marginal mai puţin vinovată decât bucuriile obişnuite care conţin un kil de maioneză.

Carnea de vită putea fi un pic mai zemoasă, sucul de roşii un pic mai puţin sărat, dar altfel, toate gusturile alea simple sunt la locul lor.

Stai aşa… holy shit, vasile, ce e aici, sub muntele de carne, în loc de franjuri de lipie? Un fel de melcişori de cocă untoşi, uleioşi, fierbinţi, prăjiţi, pufoşi, aproape-foitaj. Dacă scopul era să se simtă băiatu ca Emily in Paris in Istanbul, a fost atins. Vinovăţia revine!

O surpriză obscenă. Chiar greţoasă dacă nu s-ar pupa atât de bine cu prospeţimea iaurtului rece şi a verdeţei.

Molfăi încet, îmi beau apa şi ayranul şi mă uit la rândurile de turişti cum vin şi cer tot felul de trăsnăi gen “şaorma fără usturoi” sau “refill la porţia de carne fără nimic pls”. Io nici măcar nu reuşesc să curăţ farfuria asta. Nu s-a zgârcit omul, o să presupun că îl cheamă Yusuf sau Barîş.

Înainte să plec, Yusuf-sau-Barîş mă întreabă dacă mi-a plăcut.

Nu m-aş întoarce în veci în centrul vechi doar pentru un iskender (oricât de opulent) dar mi-a plăcut, noule prieten Yusuf-sau-Barîş. A fost distractiv. Şi m-a dus cu gândul şi la iskenderul pe care îl mâncam odinioară la A La Turca pe Lizeanu, ceea ce în olimpiada sentimentală e echivalentul unei medalii cel puţin de bronz.

Asta a fost la Lipie Döner Kebap, pe colţul Gabroveni-Şepcari, între restaurantul lui Dinescu şi un mexican nou deschis care nu arăta rău da’ nu mi-era mie poftă de tacoşi.

N-am încercat kebabul la lipie dar am văzut că au nişte happy hours în timpul săptămânii & am senzaţia că se cheamă aşa fiindcă îşi fac singuri lipiile.