VasileÎl urmăresc pe Daniel Boiangiu de la D.E.N.I.S. încă de când a scos prima lui casetă cu stonereală. Îl urmăresc şi mai tare de când a făcut Miezul Nopţii Bucureşti, un album de garage punk ca un drum cu tramvaiul pe Basarabia. Melancolic, dar zgomotos şi zgâlţâit. Acum îl urmăresc cel mai tare pentru că o să lanseze sâmbătă, în Quantic, albumul Cuţitul de Argint.
Am ascultat deja produsu’ (sâc) aşa că îţi pot face un rezumat fff scurt şi inutil: începe în spiritul Miezului Nopţii de mai devreme dar îl laşi un pic să meargă şi te trezeşti în cu totul alt film. Asta fiindcă Daniel (care a înregistrat cam totul singur şi tura asta) e un artist complicat şi multilateral. Un Zappa după două luni la benzinărie la Morarilor. Un Ray Davies pe covridogi. Un star rock la tine în bloc.
Uite un extras de pe album (mai de la început).
Soarta a făcut în aşa fel încât, dacă locuinţele noastre aveau garduri, locuiam şi gard în gard aşa că n-a fost deloc greu să îl întreb una, alta despre Cuţitul de Argint.
Până îmi corectez io virgulele, uite încă un extras de pe album (mai de la mijloc).
Hei, Daniel, scuze că nu te las în pace la coadă la lidl.
Salut, Vasile!
Când mi-ai povestit prima oară, acum multe luni, că o să scoţi un album şi se cheamă Cuţitul de Argint, mi-am zis aşa: hm, încă o trimitere la geografie! Probabil e un fel de Miezul Nopţii Bucureşti 2. Mă simt un pic trădat (Cuţitul de Argint e în partea cealaltă a oraşului) dar hei, dacă voiai să keep it in the family trebuia să-i zici Baia de Aramă şi nu era un nume aşa cool.
Băi, ce rău mi-a părut când ai presupus că “Ah, deci o să fie un fel de Miezul Nopţii Bucureşti 2, nu?” pentru că am pornit la drum fix cu gândul “vezi, Denis, să nu faci vreun Miezul Nopţii Bucureşti 2“.
Ţin minte că şi atunci mi-ai tăiat-o (pun intended) şi mi-ai explicat că demersul tău o să fie mai matur, mai introspectiv, altceva decât MNB. Şi că Cuţitul de Argint e mai degrabă un simbol. Pentru ce?, am întrebat io, ascultătorul mediu.
OK, Cuţitul De Argint are legătură şi cu strada – am zărit-o la cineva pe facebook şi m-am gândit că e un nume foarte bun pentru un album de rock – dar cuţitul, aici, e un simbol al maturizării dureroase şi bruşte prin care trec adesea cei mai tineri, apropiaţi vârstei mele.
Rub it in my face.
E o metaforă, dar nu vreau să dau mai multe spoilere. Am să las ascultătorii şi descopere care este cuţitul de argint al fiecăruia prin intermediul albumului meu. Baia De Aramă e un nume minunat, totuşi.
Care-i povestea coperţii? Ai gândit-o special întunecoasă şi goth ca să fie clar că nu e un album de zbânţuială mindless voioasă? (Deşi pe câteva bucăţi am dansat în bucătărie.)
Țin mereu ca relaţia muzică-versuri-copertă să fie una foarte strânsă. Dacă albumul în capul meu sună foarte nocturn şi melancolic, departe de oraş, aşa am gândit şi coperta. Are influenţe de art-nouveau şi black metal care poate nu se regăsesc neapărat în conţinutul muzical al albumului dar cu siguranţă au avut un rol de inspiraţie estetică.
Poza de pe copertă a fost capturată de super-fotograful Toma Hurduc într-o pădure de lângă Bucureşti. Nu mare mi-a fost mirarea când, din câteva maşini care treceau pe drumul naţional de lângă noi, am auzit răcnind către noi ”Huoooo, sataniştilor”.
O să îmi dai în cap cu albumul dacă te întreb cine a influenţat creaţia ta şi a trupei din ultimii ani. Toată lumea şopteşte că King Gizzard and the Fo Shizzle Blizzard – sau cum se cheamă, dar io nu i-am ascultat, atâta de out of touch sunt. Mai bătrân fiind, io am auzit acolo de toate, de la Floyd la Sarmalele Reci la punk-funk din anii 80 (hai zi tu că Necunoscutul ne sperie nu e un pic Hungry So Angry) la krautrock la genericul unui film SF sovietic pierdut pentru vecie când s-a spart o ţeavă şi a inundat arhiva
[Daniel îmi dă în cap cu albumul.] Nu e vreun secret că sunt foarte înnebunit dupa King Gizzard şi felul în care se mulează pe orice gen muzical cu chitare sau synth-uri şi le iese perfect. Ei sunt aşa, un fel de părinţi spirituali pentru tot ce creez eu, la care mă mai întorc când mă blochez şi mă gândesc ”băi, oare ei cum ar fi rezolvat-o?”.
Acestea fiind spuse, influenţele pe acest album sunt foarte multe, din zona anilor 70.
Anii 1970, nu 1870 şi nici 70 î.e.n., când s-a născut Cleopatra. Am înţeles bine?
Dap. Cu precădere coloanele sonore ale filmelor horror italieneşti giallo, cu prog-rockul înspăimântător şi groovy al trupei Goblin. Şi muzica lui Rodion Roşca, care mi se pare cel mai important muzician de rock uitat al nostru.
În orice caz, albumul ăsta m-a luat de mână şi m-a dus, înceeet, de la Miezul Nopţii reloaded la cu totul altceva. La psihedelie spaţială cu sample-uri şi sintetizatoare. N-am simţit vreun prag, pur şi simplu am dat play acolo şi la sfârşit eram dincolo. Mai există cale de întoarcere? D.E.N.I.S., încotro?
Cu trupa D.E.N.I.S. nu există cale de întoarcere, direcţia e doar “on to the next best thing”. Mă bucur dacă albumul te-a învăluit aşa tare, mi-am dorit ca acesta să aibă un caracter cinematic, să îi dai play şi să te trezeşti abia când s-a terminat ultima melodie.
(Dar stai. Începe cu Sfântul Andrei, se termină în Octombrie. Ai făcut un fucking calendar? Asta înseamnă că iarna Niciodată Nu E Îndeajuns şi vara te simţi Star Rock? De ce tocmai sfinţii Andrei şi Maria şi nu sfântul mucenic Foca de la Sinop? De ce ar trebui să mă trezesc fiindcă e Sfântul Andrei? Ştii că de vreo zece ani e zi liberă de la stat.)
Dacă pe Miezul Nopţii Bucureşti am avut, aşa cum ai remarcat şi tu, tot felul de repere geografice şi ne-am înfruptat mai mult din lumea exterioară, pe Cuţitul De Argint ne afundăm tot mai mult în lumea interioară, a sinelui. Cred că de-acolo se trag şi toate aceste repere temporale: doi sfinţi, luna octombrie etc. Fără să intru în detalii pe care terapeutul meu n-ar dori să le public la tine pe site, să spunem că Sfântul Andrei şi Sfânta Maria (Rozmarin) au legătura cu relaţia dintre mine şi fratele meu mai mare, Andrei. Îmi place mult alegoria ta cu calendarul, nu am gândit-o niciodată aşa dar sincer are super mult sens.
Am înţeles că, pe lângă celebrii căpcăuni Bolojan şi Lenghel, Oradea a dat omenirii – într-un fel – şi albumul ăsta. Cum exact a contribuit Oradea la Cuţitul de Argint? De ce tocmai Oradea şi nu Parcul Sticlăriei, sau un oraş de hipsteri până unde nu faci 15 ore, ca de exemplu Braşovul?
Am ajuns să îndrăgesc foarte tare oraşul Oradea pentru arhitectura superbă şi şaormeriile bune, dar mai ales pentru colectivul minunat de muzicieni cu care m-am împrietenit de-a lungul anilor de cântări acolo. Aici trebuie să menţionez trupele Baby Elvis, Astro Générale, Van Der Cupid și Lazarus. Şi pe bunii mei prieteni Marcel, Stîngu și Flore.
Acum un an am fost şomer vreme de o lună. Am zis că n-o să mai am prea curând atâta timp liber, aşa că mi-am luat inima în dinţi şi m-am decis să iau trenul 15 ore până la Oradea şi să petrec o săptămână la postanalog, studioul lui Marcel Floruţ. Înarmat doar cu chitara electrică şi două pedale de efect, am vrut să ies din zona de confort şi să văd cât de inspirat aş fi dacă aş avea un întreg studio pe mâini, sub supravegherea şi ajutorul vital al lui Marcel.
Să trăiască Marcel.
Primele zile au fost horror, nu reuşeam să compun nimic ce să îmi placă câtuşi de puţin şi mă simţeam copleşit de situaţie. Eram plin de anxietate şi am crezut că am făcut o greşeală mare şi că am bătut drumul degeaba.
Lucrurile s-au schimbat, am depăşit perioada de acomodare (şpriţurile şi jamurile cu colectivul de muzicieni de acolo au ajutat mult) şi până la finalul şederii mele la studio curgeau melodiile din mine ca vinul alb în podcasturile cu Serghei Mizil.
Țin minte şi acum – ajunsesem atât de confortabil încât melodia Necunoscutul Ne Sperie am terminat-o în două ore, după ce am plecat cu Marcel de la Lokal, cârciuma unde se adună orădenii mei dragi. I-am spus: băi, te rog şi eu ceva, hai, mai mergem la studio un pic? Știu că-i 12 noaptea, dar simt că vreau să trag o piesă acum.
În afară de D.E.N.I.S. (o să presupun că îmi recomanzi D.E.N.I.S. deşi ştiu cum sunt artiştii), pă cine din peisajul muzical românesc recent îmi recomanzi să mai ascult? Zi-mi şi mie un album, două. Sau sunt trupe atât de fresh încât n-au încă un album întreg?
Îţi recomand D.E.N.I.S. chiar şi când D.E.N.I.S. nu se recomandă pe sine! (Mai există şi necazuri în viaţa omului.)
Din trupele junioare apărute recent la noi în Bucureşti, recomand cu mâna pe inimă următoarele: Coridor Apt., care au scos EP-ul Interior, Orange Peel Her cu EP-ul (A)LIGHT, Leaky AC care au scos recent single-ul Slint şi Brainwasher, cu single-ul Bleached Brows (am înţeles că lucrează şi la un EP). Şi, desigur, pentru cine nu l-a ascultat încă, EP-ul BAU de la Plant de astă-toamnă e mereu un deliciu spooky.
Pe Brainwasher, împreună cu space-rockerii Desolate Moors din Arad, îi puteţi vedea la showul nostru de lansare a albumului Cuţitul De Argint de la Quantic de sâmbăta asta.
Şmecherie! Pune-mă şi pe mine pe guest list, NU PENTRU CĂ NU VREAU SĂ-ŢI DAU 45 DE LEI, ci ca să mă simt important.
D.E.N.I.S. is back. Cuţitul De Argint peste tot!
Imediat ce devine disponibil întreg albumul pă serviciile de streaming, am să las aicea un link ca să auzi şi tu TOATE piesele despre care am vorbit mai sus şi să aibă sens viaţa noastră, a tuturor, în general.
Dar le vei auzi oricum sâmbătă, 12 aprilie, la lansare.
Update: gata, s-a urcat pe spotify. E şi pe youtube.
