VasileTrecută prin faze – Mântuleasa 40, Drunken Falcon – dar statornică în spirit, Grădina Mântuleasa continuă să fie un popas răcoros şi fără fiţe, genu’ ăla unde te duci după muncă să bei un şpriţ (iar apa chioară e moka, aviz muşcaţilor de caniculă).
Habar n-am cum mai arată meniul à la carte (o să-l mai încerc şi pe ăla) dar noutatea verii e că în bucătăria lor se aciuează din când în când George.
Prietenu’ George e pasionat de gătit (asta ştiu de când a adus într-o seară la bar cel mai mişto shepherd’s pie cu berbec de pe meridianul ăsta) şi de reenactment istoric. By all your powers combined: gătit istoric.
Şi zilele trecute omu’ meu avea pă mână un lot de ştiuci, aşa că a anunţat că pregăteşte gedda umplută, inspirată de nişte descoperiri arheologice din Danelawul secolelor 9-10, vremea lu’ Ivar Dezosatul (pun intended) and friends.
Despre ştiuci umplute baroce nemţeşti aveam deja o idee, dar ştiucă umplută vikingă chiar n-am întâlnit prin cartier.
Cum aş putea s-o ratez, mai ales când a umplut-o altul? Ştiuca umplută e o adevărată sagă. (Bunică-mea făcea ghefilte fiş şi nu părea uşor.) Trebe’ belită cu delicateţe, ca Hercule pă leul din Nemeea, în timp ce jivina rânjeşte la tine cu 3 milioane de dinţi. Trebe’ pigulită carnea de pe 10 miliarde de oase. Trebe’ recombobulată o formă aproximativă de ştiucă şi îmbrăcată la loc în pielea iniţială. Zi mersi că e tocată şi nu muşcă.
E drept că ştiuca vikingă e decupată mai din topor, dar tot meriţi să-ţi cânte cineva epopeea când găteşti mai multe bucăţi pentru un birt întreg.
Frumoasa arătare e pe masă: un exemplar abia ieşit de pe băncile şcolii de ştiuci, să fi avut 6-700 de grame când înota.
*Finlandezii spun că nu eşti pescar până n-ai prins o kymppihauki – ştiuca de zece (kile), dar poate ne calificăm şi cu fo’ 15 fâţe din astea.
Cu ocazia cosplayului istoric, ştiuca învelită în ştiucă e învelită mai departe în leve (şi ăsta-i un cuvânt germanic de când hău, rudă cu loaf şi cu Laib) – o azimă crocantă, un pic trişată cu chimen şi untură, care absoarbe cu bucurie zemurile peştelui.
În ceşcuţa de alături nu e skyr cu leurdă – cum bănuiesc că ar fi căpătat un viking – ci surogatul onorabil iaurt cu usturoi.
Carnea ştiucii – un peşte ironic de blând când îl mănânci tu pă el – e doar mărunţită şi nu legată cu pâine sau cartof, ca în reţetele zilelor noastre. O completează aroma de pământ a ciupercilor şi o notă de cimbru. Perfecte în tabloul de zăvoi nordic de la mine din cap. (Dacă te uiţi atent vezi şi un călător în timp: am citit cândva că lui Einstein îi plăceau ştiuca umplută şi ciupercile – nu mai ştiu dacă împreună sau separat.)
Păstrăm pentru final pielea sărată şi rumen-lipicioasă a răpitorului. A meritat cu dinţii până la urechi cei 93 (parcă) de lei pă care i-am decartat.
Non-piscivorii au putut proba şi ei arta culinară vikingă cu o skause de pasăre.
Tocană? Zamă? S-o traducem fiertură şi îşi ia acasă fiecare ce vrea. Carne, ciuperci, morcov, pătrunjel, doar ele în zeama lor cu aromele lor primitive şi lipia-biscuit. Roşia, ardeiul, fasolea sunt încă la mii de kilometri distanţă, păzite de skraelingi feroce.
Supa lu’ mamaie survival edition. N-aş mânca-o în oraş, dar înţeleg la ce folosea.
Iar non-vikingii au debarcat de pe drakkar direct într-o musaca rustică şi solară.
Porc, dovlecel, vânătă, cartof şi roşii, aruncate cât colo ca nişte chiloţi când proprietarul face baie în râu. There’s no place like home.
Nuş’ care e calendarul raidurilor anul ăsta, nici dacă se va repeta prea curând acţiunea cu ştiuca, dar la cum îl ştiu pă George, cu siguranţă ne va agresa pofta şi cu alte fantezii culinaro-istorice în alte duminici.
(Probabil nu pe bază de barză şi mânz, totuşi.) Iar lunea şi marţea l-am mai prins pe acolo exersând comfort food din regiuni folclorice.
Dacă eşti curios, te ţine Grădina Mântuleasa la curent pe facebook şi poate ne vedem pe acolo.
Deviza mea în viață este:
”Nici un pește fără masă!”