VasileAu trecut ani – sau cel puţin aşa se simte- de când a tras oblonu’ Tribes, lăsându-ne fără un restaurant african în Bucureşti. Afro-barul din Centrul Vechi chiar nu se pune.
Pe tine nu te-a supărat chestia asta? Să mergi paişpe ore cu trenul ca să bagi un cinstit egusi cu fufu? Wahala, my guy. Es no balance. (Ar zice cineva din Nigeria. Io-s de la Hala Traian.)
Lipsa fufului din Capitală a mâhnit pe toată lumea până weekendul trecut, când s-a întors în peisaj Sena, tipa din Camerun care face posibil locul numit Sena African Cuisine.
Un nume cunoscut de mai demult, de pe Pache – iar acum o găseşti nu oriunde, ci oleacă mai hacana, în Baicului.
Peste şină de Turcu, la doi paşi de Afumătură şi aproape gard în gard cu venerabilul Jin Ding. Vezi câte ştiu?
Mă dau jos din 143 şi iată-l: Baicului by night, acru şi zgrunţuros, oglindindu-şi gălbuiul în mocirla iernii bucureştene. Cine nu-l iubeşte n-are inimă.
Alunec în demisolul Senei (îl ştiam – e unde a fiinţat o scurtă perioadă de timp o pizzerie ciudată), e cald şi bine, nişte copchii zburdă şi chirăie, afro-popul sună din televizor şi berea stă la rece. Ca la un prieten acasă, când ai un prieten vest-african cu iederă fake în tavan.
Meniul e provizoriu. Aflu că vom căpăta curând unul cu poze şi explicaţii, pentru turiştii neiniţiaţi în bucătăria cameruneză. Cool.
Din păcate, nici vaporul cu vin de palmier n-a urcat la timp pe salba Colentinei. Mi-e lene să dau o fugă la non stop să iau un kil de borş sau alt produs de fermentaţie lactică care te-ar putea păcăli că e vin de palmier, aşa că vom iriga tarlaua cu câteva fiole de Corona (21 de lei) – şi un gin tonic non-alco fiţos pentru masochiştii care şofează.
Bine, vasile, dar vorba camerunezilor, Yaoundé e mâncarea? Douala la bucătărie şi adu-o înapoi plină!
Făceam şi alte glume proaste dacă ştiam alte oraşe din Camerun.
OK, să mâncăm.
De parcă nu era deja larg deschis după o zi lungă la corporaţie, ne crăcănăm şi mai tare apetitul cu nişte carbohidraţi vinovaţi: puff-puff (adică, pă româneşte, gogoşele fierbinţi) şi beignets de banană (adică, pă româneşte, altfel de gogoşele fierbinţi).
Gogoşelele vin însoţite de un sos verde – un soi de pesto de pătrunjel – şi unul roşu, un pic spicy, un pic usturoiat, amintind a zacuscă.
Sexy! Ca nişte papanaşi, dar la începutul mesei!
Acuma să vedem cine reuşeşte să facă să adere un sos uleios de nişte gogoşele uleioase. Poate cu magneţi, cumva.
Mâncarea vine încetişor, poate şi fiindcă Sena e încă singură în bucătărie. Dar io nu mă grăbesc nicăieri.
În sfârşit, egusi. Acea supo-tocană îngroşată cu sâmburi pisaţi, cu aroma aia umami-peştoasă a bucătăriei vestafricane (unde creaturile acvatice sărate & afumate sunt condiment de bază). Îi dau consistenţă bucăţile de carne – fragedă, cu zgârciuri moi & cleioase – şi burtă de vită decupată din topor.
Se “întinge” în terciul ambiguu şi delicios cu fufu, mămăliga africană, care poate fi făcută din tot felul de amidoane, dar azi pare de griş. Nu-i deloc ieftină combinaţia (85 de lei), nici porţia nu-i monstruoasă, dar hei, e egusi cu fufu ca la maică-sa acasă. Avem Golful Guineei în Baicului.
Tot carne de vită onctuoasă şi fâşii gumoase de burtă am găsit, printre bucăţoaiele de banană ne-dulce, în ce mi s-a părut mie vedeta serii, aşa-numita pepper soup (79 de lei). O zeamă iute, potentă – şi în acelaşi timp uşurică şi atât de familiară, având în comun cu ciorba noastră de burtă parfumul pământos şi belşugul de colagen.
Un alt terci incert tradiţional camerunez cu note de peşte şi junglă jilavă a încununat curând masa noastră – ndolé. Adică bucăţele de carne învăluite în măciniş de arahide şi tocătură de spanac (despre care Sena consideră că-i un înlocuitor mai palatabil pentru bitterleaf).
Nota de clorofilă caldă te trimite de-a dura prin urzici direct în copilărie.
Aviz instagrameurilor: în pofida ornamentului cepos, ndolé arată ca dracu (multe mâncăruri grozave arată ca dracu). Banana prăjită e mai fotogenică. Cum ziceam noi la plantains? Banane de gătit?
Printre toate astea, orez lung botezat cu o supitză cremoasă pe bază de unt de arahide. Mă aşteptam la ceva cu bucăţi când am citit peanut butter vegetable stew, dar e un sos omogen, cum îi zice?, velutat, aşa.
Oricum, la untul de arahide nu există contraargument. Sărut mâna pentru masă, Sena.
Cinstitometrul a piuit pozitiv în cele 250 de limbi vorbite pe teritoriul Camerunului.
Nu reuşesc, în schimb, să-mi dau seama în ce limbă se veseleau copiii mai devreme pe aici. Poate era chiar celebra camfrangleză – caz în care io voi întreba mai departe: le gombo c’est how much?
Păăăi am decartat vreo 460 de lei, plus tips. Patru inşi, pe săturate, cu tot cu bere şi cico. Hai că nu-i aşa rău. Suntem în 2026. În buricul Dubai-cului.
Uăf, acum mi-am amintit că suntem în 2026. Mă întristez la loc.
MĂCAR FAŢĂ DE 2025 ACUMA AVEM DIN NOU EGUSI. CU FUFU.
Abia aştept să mă întorc la Sena African Cuisine pentru peşte şi bame. (Azi n-au mai încăput! Csf dacă-s aşa ne-spaţios. Maţul meu este o garsonieră.)
Sper că vine până atunci şi vinul de palmier.
Micuţa bucătărie vestafricană a Senei poate fi întâlnită de marţi până duminică, pe Baicului 72A, fix în staţia de autobuz Electronica. Nu-i încă pe google maps dar am să-ţi las aici un link când apare.
Are şi o pagină de feisbuc şi un cont de instagram.
