Ruse: weekend bulgăresc cu sushi, bragă şi măsele de mamut

Dintre oraşele dunărene în care poţi face excursii de o zi din Bucureşti, alea bulgăreşti sunt cele mai interesante. Ce să-i faci, e o chestiune de relief. Pe stânga e malul mai lin, pe vremuri (înainte de Porţile de fier) se inunda ca dracu iar românii n-aveau încotro şi construiau mai departe de apă. De-aia la Olteniţa sau Giurgiu mănânci o pâine din centru până-n port, în timp ce la Silistra sau Ruse te poţi plimba pe faleză, ca la Brăila sau chiar mai rău.

Sigur, dacă-ţi place Dunărea, şi Giurgiu merită o vizită, are un turn cu ceas, nişte pontoane simpatice în port şi un “Ateneu” portocaliu cu termopane, dar Ruse e mai exotic şi nu te costă mare lucru să treci podul, mai ales că l-au cârpit. Pe bune, 75 de kilometri şi ajungi într-un tărâm bizar unde penisului i se zice kur şi micii se mănâncă cu zacuscă. Cum să nu dai o fugă?

De data asta, dacă tot a venit primăvara, am decis să stăm peste noapte, ca să vă pot povesti mai multe.

Pentru o porţie extra de autenticitate, ne-am cazat la Riga, mastodontul comunist de pe faleză. Auziserăm că, din cele 17 etaje, vreo trei au fost reşapate cândva în secolul nostru şi puse pe booking.

O cameră costă până într-o sută de leva (dacă eşti obişnuit cu euro, împarţi la doi, cursul e fix). În banii ăştia am căpătat: mai multe călătorii sinistre cu liftul, o privelişte fenomenală asupra gârlei din orice direcţie, 10% reducere la restaurantul din vârful hotelului, o portocală gratis şi un pat enorm.

Ne lăsăm ghiozdanele şi plecăm să luăm aer.

Puzderie de localnici la cafeluţă pe terasele de pe Alexandrovska. Cefe late în D&G, bătrânei cu maidanezi în lesă, trotinete, shopping, mărţişoare. Centrul vechi.

Îmi amintesc de o bulgăroaică pe care am cunoscut-o în Macedonia şi care fusese la facultate aici. Când i-am spus că-s român, a râs şi mi-a povestit cât de rău era când aducea vântul putoarea de amoniac de la Giurgiu. I-am spus că sigur s-a închis combinatul. S-a bucurat. Acum în Ruse miroase doar a floricele de porumb, făcându-ne foame.

Ne mai plimbăm niţel.

În stânga e un supermarket de unde ne aprovizionăm cu bragă, alcool (trăscăul e mai ieftin decât în România), liuteniţa şi pindjur (zacuştile locului). Dacă mai mergi, dai de un parc, dar acum e încă martie şi copacii sunt urâţi.

Braga bulgărească are gust de pufarine.

În dreapta e piaţa centrală, unde, printre altele, stau teatrul (poreclit “clădirea bănoasă”) şi opera. În fiecare primăvară e festivalul lor de muzică clasică, un fel de Enescu provincial întins pe o lună de zile.

Ne întoarcem repejor, suntem chitiţi să încercăm restaurantul din vârful hotelului.

Din liftul scârţâitor, intrăm brusc într-un film de vacanţă din anii ’70. Clinchet de pahare. Chelneri în cămăşi. O fată cântă evergreenuri la pian.

Surpriză! Panorama e unde fac bulgarii un fel de fine dining. Acu-mi pare rău că am lăsat aparatul foto în cameră.

Gust un file de nisetru pe pat de hribi cu miso, seminţe de pin şi calamar. Excelent! Abia intuieşti aroma de mâl a sturionului, că jvîp!, intră în forţă hribii & soia, plini de umami pământos şi de sare. Categoric cea mai drăguţă fuziune pe care am băgat-o la jgheab anul ăsta, la mai puţin de 11 euro. Un chardonnay local, 10 euro. Nu paharul, sticla.

Pot să mă mut aici?

Ieşim la o ţigară şi admirăm oraşul noaptea.

La etajul 17 bate vântul ca apucatul.

Zapăm puţin şi televiziunea bulgărească.

Nimerim pe un teleshopping cu vibratoare. Nu înţelegem mare lucru, dar o tipă ne arată că-s rezistente la apă şi te fac fericită. Ştiinţa anilor 1860 în acţiune!

Pe urmă nimerim pe un post de turism, unde e o emisiune despre România. Ce tare! Ca toate emisiunile despre România, e trasă iarna, când e totul gri, dar sonorul o salvează. Picture this: cadre dramatice cu Peleşul şi Branul, şi pe fundal e Vali Vijelie. Nu ca să se ofuşte mironosiţele că ne-au făcut manelişti, ci fiindcă chiar asta le place lor.

Doar ei l-au dat pe Azis.

A doua zi, reuşim să prindem un loc la Happy.

Happy e un lanţ pan-bulgăresc care a pornit în Varna. E mereu ticsit, ieftinuţ, fără pretenţii, mâncarea vine tot timpul repede şi nu mă interesează foarte mult cum o prepară fiindcă-i gustoasă.

În poze – salata casei, salata cu peşte prăjit deasupra, chiftelele măcelarului (un fel de mini-pljeşkaviţe) şi un platouaş de sushi fiindcă nu mă puteam abţine.

N-aş putea spune dacă bulgarii fac un sushi corect sau nu, fiindcă mănânc foarte rar sushi şi când îl fac, îl fac după ureche, dar n-a rămas nici o grăunţă neculeasă cu mâna.

Sushi se mănâncă cu mâna.

După brunch, cinstim mâncarea cu o vizită la originile ei: animalul.

În capătul dinspre sud-vest al străzii pietonale găsim muzeul de istorie. L-am mai văzut, să fie sănătos. Alături, însă, e Ecomuzeul, un fel de Antipa al lor care te întâmpină cu o colecţie amplă de părţi componente ale mamutului – măsele, fildeşi, ciolane – şi chiar şi un mamut reconstituit din nostalgie şi câlţi.

Tot acolo poţi cunoaşte fauna locală, chiar foarte intim, dacă ţii neapărat.

Acvariul de la demisol e cu specific dunărean: somn, ştiucă, şalău, sturioni, ţestoase ninja.

Un muzeu cochet, ar zice unii, dar un vultur bărbos nu foloseşte asemenea cuvinte.

Altele?

În oraş există şi casa unde s-a născut Elias Canetti, un muzeu dedicat babei Tonka, Muzeul transportului, cetatea romană şi Muzeul stilului de viaţă urban, whatever that is.

Nu vă duceţi la La Strada, servirea era ATÂT de lentă, şi la final, dacă nu ştiam să citesc bulgăreşte, plăteam câteva chestii pe care nu le-am mâncat. WTF.

Pontonul 10 (chiar în spatele hotelului Riga) merită o vizită la apus de soare. Mâncarea nu străluceşte, dar pluteşti pe Dunăre în timp ce o consumi.

Încheiem cu o plimbare digestivă pe marginea fluviului de culoare incertă despre care ştim că a fost şi în Viena, şi asta ne dă o senzaţie europeană.