VasileUn pic de poveste? Sigur.
Popor mai degrabă terestru, a trebuit să vină globalizarea să-i înveţe pe români că gărgăunii din fundul mării sunt gustoşi. Din păcate, marea noastră penibilă şi nesărată produce, pe lângă nişte garizi cât unghia, un sortiment foarte restrâns de moluşte. Stridii de la Agigea n-am mâncat niciodată (oare le mai cresc?). Rapanele – melcii ăia cât pumnul, cel mai bun pretext pentru mujdei – se găsesc rar în Bucureşti.
Doar midia, scoica mov-negricioasă în care-ţi tai tălpile, cred că are oareşce însemnătate economică pe aici. Nu-i încă un aliment de bază, dar multe trattorii de cartier au midii, iar vara toţi românii trag la Dalboka în drumul lor spre diferite nisipuri.
Francezii şi belgienii sunt mult mai pasionaţi de midii decât noi. Moules et frites sunt şaorma locului în multe orăşele maritime de pe meleagurile lor. Când am auzit că în capătul corporatist al oraşului, la Promenada, s-a deschis un fast food cu midii şi cartofi, am presupus că de acolo se trage. Google mi-a confirmat că franciza Moule Walker, cu rulote de midii (eşuată, la noi, într-un mall, probabil din motive meteo) vine din Normandia.
Am mai presupus că n-are succes şi că n-o să prindă, cum n-au prins nici alte experimente fast food cu fructe de mare.
Aşa că într-o zi, când aveam drum prin Promenada după nişte blugi, am oprit la ghereta franţuzească cu midii.
E sâmbătă, food court-ul zumzăie, Ronald McDonald umflă baloane, burţile promenadienilor se ciocnesc voioase. După cum credeam, la Moule Walker nu face nimeni coadă. După tejghea e un băiat plictisit, ai cărui prieteni de conjunctură sunt o friteuză şi un frigider.
Un pic megaloman să pretinzi că nişte scoici congelate aduse din Chile sunt adevărata gastronomie franţuzească, dar altfel standul arată igienic şi omul locului e amabil.
Meniul? Midii. Cu diferite dressinguri gata preparate: de la obişnuitul marinière pe bază de vin alb până la curry & ciuperci, brânză roquefort şi alte schizofrenii. Mai au cartofi la 3 lei şi o supă de peşte care sună excelent dar s-a terminat.
Practic, Moule Walker e un fel de Pep & Pepper, dar cu midii în loc de carne ambiguă de vertebrat.
Aleg varianta cuminte, midii cu sos de roşii & chorizo. 23 de lei, inclusiv cartofii. Ies afară preţ de o ţigară, timp în care midiile sunt scoase din congelator, preparate termic (la friteuză, presupun?) amestecate cu salsa respectivă şi transformate în porţia mea.
Nu vă gândiţi că am primit o găleată de midii întregi la care să desfac fericit. Ar fi fost haios, dar găleata e un castronaş, iar scoicile sunt fără cochilie. Ca midiile saganaki din restaurantele greceşti.
Tocăniţa rapidă de midii din faţa mea miroase OK şi e perfect comestibilă. Nimic care să nu poată fi reprodus în 15 minute acasă, dar hei, probabil nu mi-aş fi făcut midii în noiembrie. Cantitatea e şi ea îndestulătoare, cam tot atâta carne câtă aş fi găsit în găleata antemenţionată. Pas mal, Moule Walker.
Chiar nu mă deranjează nimic la această gustare. Poaaate aş fi usturoiat mai tare sosul (da, ştiu, e în mallul de fiţe, oamenii vin aici să se pupe dintr-un motiv sau altul).
Probabil cea mai bună veste e că midiile sunt aproape fără nisip. Alea nisipoase sunt cel mai temut blestem al mării.
Napronul de pe tavă îmi aminteşte că ele sunt pline de zinc, seleniu şi tot felul de vitamine. Probabil şi metale grele, dar nu vreau să stric pofta celor care preferă o dietă fără cadmiu.
Una peste alta, n-aş da zilnic pe un bol de scoici cât pe o şaorma obscenă de la stadion.
Dar nici unui etaj cu fast-fooduri nu-i strică o scoicărie, mai ales într-un oraş a cărui mare e modestă şi departe.
Mâncare: 3/5. Midii – cartofii prăjiţi ai mării – şi cartofi prăjiţi – cartofii prăjiţi ai pământului.
Serviciu: 4/5. Le ceri, le aştepţi câteva minute şi le primeşti. Cu lingură şi şerveţel!
Ambianţă: 2/5. Fauna acvatică nu e pusă în valoare de fauna specifică mallurilor.
Scoruri: 3/5. Sunt taverne de cartier unde ai putea obţine midii similare la un preţ similar, dar aici poţi să-ţi cumperi şi blugi (iar varietatea de sosuri e mai mare).
