Utopia Balcanica

La Polovnik în 2 Mai: odiseea unui prânz care s-a transformat în şapte (dar nu regret nimic)

Am ajuns la 2 Mai, a doua oară pe anul ăsta, cu gândul la un chefal de-un cot, o ceaşcă de sarmuzac şi o roabă de rapane.

În ultimii ani, fac asta cu inima puţin îndoită, ştiind că Micul Golf a devenit decor pentru selfieuri şi cam atât, Babuşca din sat s-a închis iar generosul Petya e la doi clienţi distanţă de a inventa mesele suprapuse. Când am un Kosmos, un Krapeţ, o Şablă atât de aproape, mă întreb dacă nu cumva doar fantoma vodcilor nisipoase băute dimineaţa la Nudy-Bar mă face să revin cu atâta consecvenţă.

Cam pe când parcam vehiculul în dreptul aceleiaşi-pensiuni-dintotdeauna a prietenului nostru Ciobi, murmurând refrenul ăla că s-a stricat şi 2 Maiu’, mi-am amintit cum anul trecut mi-au şoptit rândunelele: Vasile, se întâmplă nişte lucruri într-o curte.

Ceva nou, dar nu foarte îndepărtat de ce se întâmpla în alte curţi la 2 Mai în vremuri mai sălbatice.

Am cercetat şi am aflat că-i La Polovnik, un Punct Gastronomic Local. Legal vorbind, asta înseamnă un mic restaurant de familie, no-bullshit şi no-fiţe, unde se prepară zilnic unul sau două feluri de mâncare. În cazul ăsta, unde poţi să prânzeşti, pentru că seara au şi oamenii ăia vieţile lor.

M-am mirat să aflu că-i doar unul în judeţul Constanţa (prin Deltă şi dincolo de arcul carpatic am mai auzit să se manifeste fenomenul). Ce nu m-a mirat e că-i fix aici, unde turismul împinge-tava şi turismul creveţi-congelaţi încă n-au erodat toată plaja.

Citind facebookul micului stabiliment, m-am lămurit şi că nu-i o pescărie, ci un loc unde se prepară un soi de fusion dobrogean 100% terestru. Mai aflu că un prânz – adică felul unu şi felul doi, ocazional un desert micuţ dacă-i ziua super însorită, costă 25 de lei. Cândva m-ar fi cucerit numai cu vestea asta.

Văd meniul la poartă. Arată bine (îţi povestesc acuşi). Intru.

Găsesc înăuntru o grădină shabby-chic, cu flori, pisici bricolate şi o pergolă umbroasă. Căţelul (Ozzy) lătră, vorba poetului, însă foarte puţin.

Primesc, fără să cer, o carafă de apă rece. Studiez.

Omul de la butoane e Marcela. Nu-i o mămăiţă din sat, cum mă aşteptam, ci o doamnă bourgeois ca mine şi ca tine, care a văzut lumea şi a decis să-şi redescopere rădăcinile, cu profil de Linkedin, un batic foarte atent regizat şi o atitudine, cum se zice, spirt.

Întreaga echipă – cu căţel şi pisici – e dintr-un sitcom din ăla inimos despre mica afacere a familiei. Pare genul de loc de unde, dacă ai respectat omul, ai înţeles şpilul şi nu te-ai comportat ca bruta-în-şlapi, pleci prieten.

Problema – urmează să aflu – e cum exact să mai pleci.

Uite aşa, prânzul meu de “încercat apele” s-a transformat în şapte, ba nu, opt prânzuri, de-a lungul a opt zile.

Am lăsat şapte în titlu că e cifră magică, aşa ştiu io din generală.

Chiar credeam c-o să fie simplu. Aflu despre un loc, intru, mănânc, anunţ internetul ce părere am avut, câştig stele de influencer, plec. Când colo, am mâncat aici o săptămână şi a trebuit să ţin un jurnal, alcătuit în mare parte din ode, cam ca o adolescentă la prima iubire.

Prânzul 1. Aici ne-am întâlnit cu tătarii.

Primul nostru contact cu bucătăria de vară a Marcelei a fost o ciorbă tătărească cu pui făcut ferfeniţă, mentă, sumac şi stai că p-asta n-o mai întâlnisem: ceva ce părea a fi pielea prăjită a puiului, rehidratată în ciorbă, care îmi umplea nările cu post-gustul ăla decadent de jumară, fix cât să mă surprindă. Toy çorbası – “ciorba săţioasă”.

Mi-a făcut cândva ceva similar o familie de tătari din Eforie (a lor era mai lămâioasă şi n-avea mini-jumări). Cred că a fost şi la Blid. Nu-s io cel mai mare ciorbar, dar mă bucur că-i o reţetă la modă în ultimii ani, cam de când a început să circule zvonul scandalos că Dobrogea ar fi existat şi înainte s-o populăm noi.

Am lins-o din străchini. Ne-a ajutat mult să ne dăm seama încotro bate viziunea culinară a Polovnikului. A fost urmată de o coastă de porc cuptorisită cu rozmarin, lămâie şi vin, cu grăsimea topită până la consistenţa unei frişti. Cu piure botezat în zemurile cărnii şi salată de varză cu mărar, ca acasă.

Prânzul 2. Cucurbitacee şi solanacee pe câmpiile elizee.

Auzisem, cu o zi înainte, “dovleac” cu vârful urechii şi eram un pic contrariat. E iunie, ce dumnezeule! Ei bine, auzisem prost. Dovlecelul, vasile, e cu totul alt cucurbitaceu, mult mai potrivit sezonului şi contextului. Sub formă de supă cremă răcoroasă, cu brânză şi crutoane usturoiate. Nice.

A urmat un fel de “papucel” grecesc tradus şi adaptat: jumate de vânătă umplută cu carne, ardei copt, sos de roşii, brânză, busuioc proaspăt şi o simfonie de mirodenii. Fără bechamel (ăla mai lipsea!), doar cu suficient ulei cât să devină delicioasă chiar şi coaja. Ah, şi un polo(v)nik de iaurt în vârf ca să-i taie uleioşenia. Lângă, o salată de varză puţin redundantă.

Cam pe când eram pe punctul de a exploda s-au întâmplat şi nişte gogoşi – nişte loukoumades, dacă tot am fost greci azi – cu miere, mentă şi portocală confiată.

Douăşcinci de lei, toată trataţia!? Nu mă simt vinovat doar fiindcă am mâncat mult, ci şi fiindcă îi jefuiesc sistematic pe oamenii ăştia. Sunt un tâlhar. Un kleftis, dacă tot…

Prânzul 3. Haram!, au strigat uzbecii, dar Dobrogea era departe.

Ciorbă proustiană de perişoare. Ştiţi cum sunt mâncărurile astea. Fiecărui mesean i-a trezit în memorie alt “Kodak moment”: ora mesei la grădiniţă, pauza dintre zbenguieli în tabără, o vizită la bunicii de la ţară. Mie nu mi-a stârnit mare lucru, că la grădiniţa mea nu se mânca şi la bunici mergeam cu troleul. Dar am apreciat o zeamă fierbinte cu parfum de rădăcinoase, mai ales că găsisem în bagaj sticla de Glenlivet cu o seară înainte.

Felul doi mă interesa mult mai mult. Uzbek plov, adică pilaf uzbek, dar în varianta balcanizată, în care un porc onctuos a jucat rolul oii, cămilei sau calului de pe malul Aralului. Cu ocazia asta am înţeles şi noima verzei geto-dacice, care aştepta din nou cuminte pe margine.

În pilaf am identificat caise uscate, nuci, scorţişoară, bobiţe de coriandru, coajă de lămâie (sau portocală?) şi alte surprize. De exemplu ardeiaşul iute copt şi surprinzător de versatilul leuştean din vârful movilei. O să fac şi io acasă pilaf d-ăsta.

Prânzul 4. Mănânc şi bombăn. Mănânc.

Personalitatea votată încă de zilele trecute Bucătăreasa Noastră Preferată din 2 Mai ne întâmpină cu cacık. Care nu e tooocmai cacık (supa rece, cu castraveţi şi usturoi, de la capătul turcesc al spectrului tarator-tzatziki), ci o yayla minunată. Dar io nu-s Linnaeus al ciorbelor şi nu mănânc taxonomie. Mănânc o supă de iaurt reconfortantă, cremoasă de la orez, răcoroasă de la mentă, ca o mamă iubitoare. Pentru un fiu mahmur căruia-i place iaurtul.

Supa de iaurt a fost urmată de ceea ce oamenii locului numeau “şakşuka cu carne”. Era într-adevăr cu carne, ciuperci, cartofi şi ardei, dar dacă mă întreba cineva pe mine, aia nu era tooocmai şakşukă, ci 100% ghiuveci bulgăresc. Simplu şi satisfăcător. Am uitat să-i fac poză.

Şi fiindcă nu mai eram decât noi în curte şi n-am zis chestiile de mai sus cu voce tare, prânzul s-a încheiat cu clătite care erau chiar clătite. Cu mentă în aluat, fireşte. Încă câteva mese d-astea şi voi rămâne în istorie ca primul om mentolat. Încărcate cu dulceaţă amăruie de portocală. Dacă vacanţa ar avea gust, ăsta ar fi.

Nu mă pricep la vinuri & pairing că nu-s Ileana, dar la prânzul nr. 4 ţin minte că am desfăcut un sauvignon blanc de la Histria (Mirachi) procurat de la un butic din preajmă şi bine răcit, şi mi-a plăcut.

Prânzul 5. Colorata!

Prânzul începe cu un episod în reluare. Ciorba tătărească se întoarce, part II. Răzbunarea ciorbei tătăreşti. Departe de mine gândul să mă plâng.

Dar ce-a urmat, bunicule?

Ehei, ruloul de carne umplut cu spanac şi brânză, băi ţâcă. Cu garnitură de bulgur şi salată rusească de morcovi. O combinaţie deloc tradiţională şi cu siguranţă cea mai fotogenică mâncare din 2 Mai în ziua respectivă. Două poze din două unghiuri – atât de fotogenică.

Mi-era dor mai ales de koreiskaia morkovka, spaghetele alea de morcov cu coriandru şi oţet. Le-am descoperit demult, tot în satul ăsta ars de soare, şi de atunci le înfulec cu entuziasm, chiar şi cumpărate de-a gata de la magazinul de ruşi sau, mai rău, făcute de mine la mine acasă. Le spune morcovi coreeni fiindcă se trag din kimchi-ul vecinilor coreeni ai Vladivostokului, zice legenda. Sunt apogeul evoluţiei morcovului şi a rădăcinii în general.

Umplutura de verde brânzos, cu parfumuri de stufat sau de hortopita graţie cepei verzi, a muşchiuleţului a fost şi ea o bucurie. Bulgurul a fost bun. (Nu ştiu ce să scriu despre crupe de grâu care să pară magic.)

Un mic orez cu lapte a pus punct.

Prânzul 6. Musacale râd în soare aurii – concert pentru cartof şi pătlăgică.

A început cu o ciorbă de pui a la grec. Onestă, dar modestă, ca orice ciorbă pe care ai supramâncat-o copilărind în România. Grecul din CV-ul ciorbei n-a fost suficient să mă pregătească pentru ce urma să urmeze.

A urmat musacaua care să pună capăt tuturor musacalelor, cel puţin de partea asta a Balcanilor. Ochioasă şi în vasul scos direct din cuptor (fiindcă umblase vorba şi deja venisem la masă cu o gaşcă mare), ochioasă şi după porţionarea noastră stângace. Cartoful fraged, vânăta zemoasă, reacţia Maillard cât vezi cu ochii, carnea tăvălită fără reţinere prin toate aromele care-i trebuie cărnii şi, peste toate, ca zăpezile peste Olimp, o pătură de bechamel decadentă, fără pic de cocoloş. Şi fără nasul de nucşoară pe care îl aşteptam de la o mâncare din familia lasagnei, dar ce cub perfect ar fi fost acesta…

Musacaua a fost însoţită, dintre toate salăţile posibile, de un fel de coleslaw, cre’că cu iaurt (ar avea sens, sper că nu mă înşală papilele de memorie), înfulecat fără comentarii.

Prânzul 7. Întoarcerea la Orient.

Ciorbă tătărească. You know the drill. Dar stai! De data asta am completat-o cu un oţet feroce, cu ardei iute şi usturoi. Aşa da. Efectiv, primul lucru pe care mi-a venit să-l fac după ciorba tătărească astfel augmentată a fost să formez o hoardă cu prietenii să mergem să pustiim ceva.

Şi pui arăbesc, adică nişte pulpe fragede cu un sos uleios-mătăsos pe bază de roşii şi ardei copt, cu cuşcuş (de fapt maftul sau ptitim, dacă vrei să fim ultraortodocşi – cuşcuşul maghrebian e ăla cu bob mic, ca nisipul Saharei!), un tabule rustic şi, ca să ne carbohidratăm până la capăt, un colţ de lipie proaspăt coaptă.

Prânzul 8. Întoarcerea acasă.

Borş de pasăre cu tăiţei de casă. Zamă, i-ar spune neamurile din est.

Hei, dar cum se aliniază planetele când ai mâncat până ai căpătat câmp gravitaţional! Iată-l pe porcul din prima zi. A venit să-şi ia la revedere, exact acel porc crocanto-cremos cu rozmarin pe care speram să-l mai întâlnesc o dată. Dar nu însoţit de acelaşi piure, ci de altul, mai catifelat, cu surprize. (Surprizele erau ciuperci.)

Şi-am încălecat pe-o plită, dar nu eu, ci plăcinta subţire cu brânză sărată şi miere.

Nu te speria, nu m-am dilit suficient să stau o săptămână la 2 Mai fără să mănânc chefal, pălămidă şi rapane. Despre ele, în alt episod – pentru că am fost deja probabil primul om din Univers care a povestit opt prânzuri la rând.

Cinstitometrul a urlat ca un claxon nautic după o săptămână la Polovnik.

Mâncare: 5/5. Nu ştiu dacă o să citească vreodată Marcela chestia asta dar, pe o scară de la mmbunicel la wowfenomenal, aş aşeza prânzurile mele la Polovnik aşa: prânzul cu şakşuka, prânzul cu pui arăbesc, prânzul cu vânăta, prânzul cu pilaful, prânzul fotogenic, prânzul cu porcu’, prânzul cu musacaua. I’m just a simple man.

Băutură: 3/5. Apă rece la discreţie. Sper că nu s-au supărat pe mine când am venit cu o bere din vecini. Şi cu un vin. Stay classy, man, e curtea cuiva, nu cârciumă. Ah şi într-o zi ne-au dat să gustăm nişte siropuri grozave da’ despre asta cu altă ocazie.

Ambianţă: 5/5. Acasă la cineva, şi nu la cineva care ţi-e duşman.

Kaş para: 5/5. Pe o scară de la zero la 25 de lei, fiecare prânz m-a văduvit de 25 de lei. Nu 50, nu 250. Încep să-l cred pe Cîţu că vuieşte economia.

Verdict: 9/10. Posibil să-mi Mai mut biroul la 2 Mai doar ca să Mai iau masa aici (în total, 4 Mai, heh).

Dap, sunt conştient că într-un an, doi va trebui să fac rezervare cu o săptămână înainte – şi că contribui din plin la îmbulzeală dând din goarnă pe interneţ. Aşa că mi-ar plăcea să văd mai multe astfel de iniţiative în 2 Mai, în Limanu, în Tuzla şi în toate comunele constănţene unde îmi imaginez că aş putea avea treabă. Hrăniţi-mă pls.

La Polovnik e în 2 Mai, pe strada Izlazului nr. 349A. Meniul zilei şi alte veşti pe facebook, pe tabla din faţa porţii sau prin viu grai. Am fost sfătuit (şi cred că mi-a prins bine) să dau un telefon cu o zi înainte sau dimineaţa devreme, ceea ce îţi recomand şi ţie.

Propagă această propagandă!

Vasile

Vasile e căpetenia internaţională a bărboşilor (şi a acestui sait). Are multe preocupări, cel puţin în comparaţie cu oamenii care n-au.

Salut, acesta e un mesaj de la fondatorul Utopia Balcanica, Vasile.

Pentru a putea rămâne în continuare semi-amuzantă (că gratuită e tot timpul) şi fără bannere cu pastile de penix, Utopia Balcanica are nevoie de ajutorul tău. Îl poţi sprijini pe Vasile pe Patreon sau, dacă eşti CEO la megacorporaţie, mecenatul cre' că se poate chiar şi deduce din impozitul pe profit. Ar fi un gest care te-ar umple de karmă sau bulan la păcănele. Scrie-mi!

Contact

vasile (a rond) utopiabalcanica punct net