VasileObişnuitul weekend prelungit la 2 Mai. Ne-am liniştit că doamna Marcela continuă să fie o artistă. Am dat o fugă până la Krapeţ, unde nu mai fuseserăm de hăhău ani, să ne liniştim că nici ăla nu s-a vamavechit de tot. Din contră!, a reuşit cumva să-şi piardă şi barul de pe plajă, din dreptul campingului.
Ţigările la bulgari sunt tot doi euro jumate şi avem destule. Marea e caldă, blândă şi plină de gărgăuni din ăia care te pişcă de ouă (ştiinţific, izopode, cre’că). Înainte să ne intre lenea în oase, în legătură cu ce să ne mai liniştim?
E devreme. Hai până-n Mangalia, la o aruncătură de băţ, să ne liniştim că acest orăşel încă mai are cafeluţă, şuberec, plăcinte şi îngheţată turcească pentru toată lumea.
Ne urcăm în autovehiculul nespecificat (dar care rimează cu Buzuki Mignis) şi, şapte minute mai târziu, ne liniştim. Mangalia a rămas Mangalia.
Piaţeta paşnică de sub mozaicul lui Perahim e tot acolo. Bloculeţele cu obloane sunt tot acolo. Florile de rodiu şi turbanele împietrite la fel, amintiri ale vremurilor dinainte, când Mangalia era un capăt de lume al altei lumi, cu alte limbi şi alte obiceiuri. Ştiai că în anii 30 au murit de bătrâneţe (şi, probabil, tristeţe) ultimele cămile din Dobrogea?
Şi ecoul fetelor de la André s-a stins. Aleea cu steluţele semi-vedetelor a dispărut (ce chestie! oare când? unde s-au dus? unde-au apus?) şi nici scoica festivalului Callatis nu mai umbreşte pontonul cu acelaşi hram. Ofofof tempus fugit.
Dăm la o parte perdeaua de mărgele a nostalgiei. În capătul portului turistic, lângă un kitsch-restaurant cu piraţi (unde am suspiciunea că n-au mâncat niciodată piraţi), ne aşteaptă susmenţionatele cafeluţă şi şuberec.
La Cafe Oriental, unde se termină spre mare bulevardul 1 Decembrie.
Mochetă verde, canapeluţe şi habibi-pop în surdină, totul în ceea ce pare a fi fost cândva un garaj. Cât de fermecător. Şi dacă eşti atent, pe după termopane poţi gini o mamaie (nu acea Mamaia, suntem în celălalt capăt al litoralului) întinzând la aluat.
“Restaurant” e mult spus, dar “cu specific tătăresc” are oareşce noimă. Meniul e frust: cafea la nisip (6 lei), şuberec cu carne sau brânză, plăcintă cu carne sau brânză, narghilea, baclava. Şi cocteiluri. Mă duc la tătari să beau un Long Island Iced Tea, n-a zis nimeni niciodată nicăieri, dar Cafe Oriental furnizează.
Coca şi carnea sunt fierbinţi, zemoase, gustoase, nuş’ ce aş putea adăuga. Cafeluţa e cu caimac. Ambele sunt fotogenice, una graţie brumei de mentă uscată şi cealaltă pentru că a venit sub o cupolă butaforică dintr-un serial cu cadâne de pe Kanal D.
Incredibil cum m-am căpoşit eu ani de zile să nu-mi placă cafeaua.
După o bălăceală perfect rezonabilă şi o leneveală nisipoasă la margine de golf, pe unii îi apucă genul ăla de foame care cere o plăcintă cu spanac.
După câteva beri acre la dozatorul de pe plajă (între 6 şi 8 lei, apropo), chiar şi pe noi.
Ne amintim că, în spatele hotelurilor brutaliste de pe faleză, strada Vasile Alecsandri găzduieşte nişte plăcinto-patiserii aproape celebre. Le găsim, sunt două şi sunt peste drum una de cealaltă. Probabil că plăcintarii lor se detestă între ei, ca doi sibieni care vând brânză în aceeaşi piaţă, până într-o zi noroasă când apare al treilea.
Poposim, fireşte, la aia mai rustică şi mai umbroasă. Probabil e originala. Se cheamă La Melia şi stă în coasta unui mic aprozar, în parfum de piersici răscoapte. Are şi două mese la umbră. O feerie. Cu ocazionala muscă, dar o feerie.
Are ayran. Are bragă, rece şi dulceagă, acrişor-pufarinoasă, la pahar pentru terasă, la PET pentru acasă. Are un asortiment copleşitor – în mare parte tot turco-tătăresc – de plăcinte, kobete, şuberec, geantak, baclavale, biscuiţi, cornuleţe, pateuri, ceva ce ar putea hrăni o corporaţie în Pipera timp de un an.
Şuberecul nu-i aşa bun ca la tătarii de mai sus. Oricum, azi am venit pentru plăcinta cu spanac care arată glorios, chiar dacă lumina şi telefonul nu-i fac dreptate.
Am mâncat plăcintă cu verdeţuri în multe cotloane, dar n-o să mint când o să îţi dau şi în scris că asta a lu’ Melia e cea mai bogată din ţară (poate în afară de aia pe care o fac eu). E un haloimăs pufos şi zemos de spanac moale, foi moi, ceapă verde, ardei roşu!, o veritabilă mâncare de spanac portabilă, zăgăzuită cu greu de o crustă subţire şi rumenă. La 40 de lei kilul? Kelepir.
Plus o tuşă discretă de Vegeta – nu-mi dau seama dacă a ciobit gloria plăcintei sau a împlinit-o cu atingerea aia de cucina povera ost-algică.
Şi vizavi se mănâncă bine, din câte îmi amintesc, dar despre asta în alt roadtrip văratic.
Ca să finim aventura, unde o mai fi îngheţata turcească? O mai fi?
Pentru cine a făcut alegeri greşite în viaţă şi n-a mâncat niciodată îngheţată turcească, îngheţata turcească nu e orice îngheţată preparată de orice turc şi congelată în orice Beko. E dondurma, o îngheţată cu o textură şi o consistenţă distincte, datorate – în mod tradiţional, cel puţin – masticului şi salepului, două ingrediente extrem de turceşti. E îngheţata aia fermă şi gumoasă cu care fac băieţii giumbuşlucuri în capcanele de turişti de la Istanbul.
De-a lungul anilor, a apărut şi a dispărut din Bucureşti (uăf!), iar prin Mangalia s-a mutat de colo-colo până a ajuns pe strada Rozelor, ce nume frumos, la poalele unui bloculeţ optzecist. Îngheţată turcească, scrie şi pe un ticker cu leduri roşii. Ieei.
10 lei, două bile. Aromele zilei – ciocolată, rom cu stafide, fistic, o căruţă de fructe (inclusiv dude, ceva ce doar turcii transformă în îngheţată). Cred că preferata mea a fost nuca. Cum să nu-ţi placă îngheţata de nuci. Mai ales când are textura aia de sacâz.
Nu te schimba, Mangalia, decât încet şi în punctele neesenţiale.
