Scene fierbinţi pe spitalul Malaxa! Şi alte poze cu păsări din Parcul Sticlăriei, partea a II-a

Adineauri, adică de 1 aprilie, n-am păcălit pe nimeni pentru că nu e frumos, dar mi-am amintit că-i Ziua internaţională a păsărilor. Şi cum n-am mai pus de multicel poze din Sticlărie pă blog, am şters fotosăpuniera de praf şi m-am rostogolit în groapa cu verdeaţă să văd ce pot să documentez într-o plimbare de juma’ de oră.

Nici n-am coborât bine că m-au întâmpinat Secureanu şi Vrăbi, cuplul de vânturei roşii (Falco tinnunculus) de pe spitalul Malaxa.

Alte păsări fac câr-câr sau cip-cirip. Vânturelul roşu, aparent, face bau cichi bau uau.

(M-am întrebat dacă capcanele de rozătoare care au împânzit Sticlăria au vreo noimă. E vreun studiu care să le justifice? Io aş fi zis că-s destule pisici în parc. M-am întrebat şi dacă nu cumva acele capcane dau naştere la şoareci otrăviţi, potenţial pericol pentru vânturelul roşu şi alte păsări de pradă simpatice. CC: primăria sector doi.)

Un răţoi mare (Anas platyrhynchos) traversează aleea cu pietriş ca să pască. Merge ţanţoş, cu pieptul înainte, ca orice animal care ştie că are un organ sexual extrem de lung şi în formă de tirbuşon. Frunza lipită de cioc e echivalentul unui tatuaj tribal super bengă, iar capul movuliu e de la Vagabond Studio.

Restu’ incelilor din răţărie stau la cioace pe baltă, mai puţin mândri. Balta e încă foarte rece.

Primii boboci de anul ăsta sunt de dimensiunea unei mandarine. S-au adunat la capătul micului curs de apă din mijlocul parcului, care n-are apă de câteva luni. Sper să fi secat doar fiindcă n-a plouat de când hău. Alternativa e să fi fost într-adevăr o ţeavă spartă.

Lişiţele cre’că stau ascunse în stuf la ora asta. Şi-au trădat singure prezenţa mai devreme cu claxonul ăla ca de bicicletă. Bizamul nu l-am mai văzut de astă vară, dar ăla chiar e o bestie discretă.

Prin cotloanele stufărişului ginesc, în schimb, găinuşa de baltă (Gallinula chloropus), cu celebrul ei plisc în culorile Germaniei, şi corcodelul mic (Tachybaptus ruficollis) – schimbat deja în penajul nupţial, de vară, echivalentul cămăşii hawaiiene cu nimica pe dedesubt a lui unchi-tu.

Pă româneşte, numele lor înseamnă găină mică cu picioare galben-verzui şi repede-scufundător cu gâtul roşu.

Anul ăsta, vedeta bălţii sunt lebedele de vară sau lebedle cucuiete (Cygnus olor), care au decis să instaleze în Sticlărie chiar şi un cuib cu nişte ouă. Aşa că promit să-mi pisălogesc prietenii pe whatsapp şi cu poze cu pui de lebădă ASAP.

Uite-le de departe…

Uite-le şi de aproape.

Blublublublup.

Parcă le şi auzi gândind în limba gâjâită a lebedelor: “bagpl, cât suntem de graţioşi, făh”. “Da, bă, arbitri dă eleganţă, să moară gibilan.” Iar dacă te uiţi atent în cuibul ăla vei ochi câteva ouă babane, de culoarea, ăă, de culoarea oului de lebădă.

Sunt încă acolo, adorabile şi aproape ne-vandalizate, panourile educaţionale pentru copii, adolescenţi, oameni în toată firea şi moşi montate anul trecut. Şi hrănitoarele care au ajutat piţigoiul să treacă peste iarnă, pe care le-a umplut în ultimele luni un urs prietenos, posibil chiar voluntarul SOR vasile™.

Şi mult trifoi şi chiar şi un pâlc de ciupercutze…

… care (nu mă pricep io la bureţi atât de bine cât aş vrea dar dacă m-ai obliga să am o părere) aş spune că-s exemplare tinere de burete cu perucă sau popenchi (Coprinus comatus). N-am de gând să le mănânc, dar le voi ţine sub observaţie dacă nu mi le calcă vreun vecin ieşit la jogging. Ăi, nu faceţi jogging pă ciuperci.

Muguri de plop şi ruda renumitului corb Relu, cioara grivă (Corvus cornix), exemplar tânăr.

Flori de, dacă nu mă înşel, frasin şi figura inteligentă, de ministru PSD al agriculturii, a porumbelului gulerat (Columba palumbus).

Călare pe corcoduş, vechea noastră prietenă, o ciocănitoare pestriţă de grădină (Dendrocopos syriacus). Are bunul simţ să ciocănească doar în grădină şi să respecte orele de linişte.

Şi uite-l, boss! Ultimul, dar în nici un caz cel mai puţin verde: papagalul verde care s-a stabilit astă iarnă în Sticlărie cu perechea lui.

Sursa cârâielilor misterioase din ultimele luni e dintr-o naţie de psittaculide cu apucături urbane care se cheamă la noi micul Alexandru (Psittacula krameri).

După ce au deschis colivia cu un şperaclu improvizat şi au spart fereastra cu o alună, aceşti veri îndepărtaţi ai peruşului au năpădit vestul Europei (i-am văzut la Amsterdam, cică rezistă şi la Londra), iar de câţiva ani o ard prin Tineretului şi IOR, la barbut şi table, aşteptând un om milos care să-i înveţe să înjure. Cum să nu se aşeze şi în colţul ăsta de rai post-industrial.

Nu-i o situaţie ideală, fiindcă concurează cu speciile locale, da’ nu pot să nu mă bucur că nu mai sunt singurul papagal din cartier.