VasileŞi cum stăteam noi pe un colţ de bar, bârfind şi aşteptând să treacă vichendul ca să ne plângem că-i luni, iaca vine un mail: hello mister vasile, am deschis un nou restaurant nepalez în Bucureşti care se cheamă Isha şi ne-am bucura să ne vizitezi în calitate de ilustru influenţator internetotronic.
Am zis OK, cool, o să venim să-l încercăm la un moment dat, vorbim, cheerio friend.
Ce nu ştia domnul cu mailul e că io îmi făceam deja ghiozdanul ca să mă strecor în birtul lui, profitând de faptul că NU sunt un ilustru influenţator internetotronic.
Şi uite aşa, de mână cu foamea aia pe care ţi-o stârnesc trei beri băute pe lumină, am purces cu toţii spre Isha.
Or fi alea trei beri, o fi doar gândul că a venit încă o bucătărie imigrantă să dea un pic de viaţă & culoare acestui oraş bătut.
Ajungem pe Vasile Lascăr, la nici o staţie de piaţa Gemeni, vizavi de colţul unde fusese cândva un club din lanţu’ Comandante. Bloculeţul interbelic a văzut vremuri mai bune, dar prin uşă distingem o tavernă chiar cochetă.
Adică da, e tot un haloimăs cu arabescuri şi faux-frunziş şi manele hindi, dar mai mare şi mai dichisit, sau măcar mai puţin mic şi mai puţin încropit.
Până şi farfuriile sunt toate la fel! Unde ne-ai dus Vasile, la Le Fouquet?
Dacă îţi zic că am primit şi şerveţele din alea glumeţe care se expandează, o să crezi că am scos acasă telecomanda din celofan şi nu mai merg cu tramvaiul.
Chelneriţa ne-a abordat direct în engleză, un picuţ grăbită da’ tradiţional de amabilă şi zâmbitoare. Meniul e pan-indian, mai amplu decât la alde Tănase, cu multe curryuri şi o pagină întreagă pentru prietenul tău vegetarian.
La aşa şerveţele şmechere, logic că şi scorurile-s mai spicy – mai ales la alcoale, adică fii gata să dai cinşpe lei pe un urs la draft, ca-n cele mai negre coşmaruri din adolescenţă. Bine, e şi inflaţie.
Ne-a speriat un pic bogăţia listei da’ odată aleasă, mâncarea a ţâşnit repede prin fereastra bucătăriei spre nasurile noastre vigilente.
Am început cu inevitabilii colţunaşi momo (două porţii a câte 30 de lei), varianta tăvălită prin sos chilitomat, cu ceapă şi ardei gras. Delicioşi, fierbinţi, zemoşi, foarte familiari – mai ales ăia cu legume, în care predominau varza şi ceapa vareniki-style. N-au fost absolut deloc iuţi – e drept că şi pe noi ne-a luat gura pe dinainte şi după “medium” am specificat “Romanian medium”. Cerusem şi un lassi de mango, preventiv. Dacă ştiam că n-o să am ce stinge, îl luam la desert.
Alături au venit câteva bhaji (15 lei) – chiftele de ceapă. Dulci, crocante, tocate din topor şi mai puţin condimentate decât de obicei.
Din partea casei, nişte papadums (lipii prăjite din făină de năut). Cam unsuroase pentru un om care s-a apucat de ping-pong ca să dea jos 2 kg, dar hei, când eşti la Isha faci ca la Isha (căci işa, din câte ştiu, e un fel de “şefa” în sanscrită).
Let’s get down to business.
Ca să fiu himălăyan până la capăt, am cerut şi aici clasicul cu-de-toate-khana (57 de lei). Sry, fanilor de pe insta, khana de la Isha nu-i o construcţie aşa fotogenică. Părţile componente sunt răsfirate pe ‘geamite platoul, ceea ce le face să pară mai mici şi mai triste decât în realitate.
Mănânc cu sentimente mixte. Dalul (terciul verzuliu de linte, adică) e mult şi bun. Cartofu-i fraged. Curryul de porc are toate parfumurile la locul lui. Dar ce ne facem, my friend, dacă carnea e cam tare, murăturile sunt exact patru aşchii (minunat de intense, dar srsly, 4 aşchii?) iar feliile leneşe de castravete crud à la Olăneşti sunt de-a dreptul un afront. Mai băgăm o fisă, asta ne facem.
Mai hazlii mi s-au părut malai kofta ale vecinului, crochete moi pe bază de cartof şi brânză paneer (pe scurt, un fel de papanaşi din nordul Indiei), nu scăldate, ci complet înecate într-o ciulama untoasă cu malai – care în India nu înseamnă mălai, ‘ăi, ci caimac. Yep, ciulama de papanaşi cu caimac.
Am gustat şi thukpa nepaleză, adică ce s-ar numi pe meleagurile noastre zamă cu tăiţei. O supă limpede, galben-curcumă (cam ca lumina dimprejur), cu spaghete grosuţe, fâşii de carne şi fâşii de legume. Plăcută, dar cuminte. I-aş fi făcut cunoştinţă cu nişte verdeaţă proaspătă.
Preferatul mesei a fost de departe, zic io, orezul biryani cu creveţi (65 de tigri, csf, de unde creveţi pe Ciomolungma). Şi mare, şi parfumat, şi picănţel, şi doldora de cozi cărnoase. Comfort food curat. Comesenii au zis că-i mai bun decât biryaniul de la Machhapuchhre, io nu mi-l mai aminteam atât de bine pe ăla ca să fiu aşa categoric da’ a fost 100% un biryani gustos. Şi plin, repet, plin de crevetoizi.
Aviz mâncătorilor de crustacee, avem o rubrică dedicată în meniu. O să mai vin ca să încerc creveţii korma sau creveţii cu mango.
În altă viaţă, cu alte burţi, am fi căpăcit seara cu gulab jamun da’ chiar nu mai era loc.
A fost o cină cinstită la Isha, acest Mambo no. 5 al restaurantelor nepaleze din Bucureşti (pentru că-i al cincilea de care ştiu io şi pentru că are a little bit of toate alea).
Mâncare: 4/5. Coriandrul verde nu prea creşte p-a-Isha şi nimic n-a fost cu adevărat iute sau înţepător, dar asta înseamnă că poţi aduce aici orice combinaţie de socri, cuscri, unchieşi sau şogori mai puţin iniţiaţi şi nimeni n-o să (se) plângă.
Atmosferă: 5/5. Forfotă, decor împopoţonat-oriental, muzică indiană tânguioasă, mici fiţe (şerveţelele instant, vasele cu încălzitor). Din filmul potrivit.
Preţuri: 3/5. OK, pentru un restaurant etnic semi-pretenţios în centru. Doar băutura o să te, paradoxal, usuce un pic. De 370 de lei am umplut cu de-ale gurii patru guri.
Indo-nepalezul Isha e pe Vasile Lascăr 81, la doi paşi de Trei Beţivi. Nu l-am găsit în socialmedii, dar are un site unde poţi consulta meniul.
