VasileDragă moşule care încă intri pă bloguri când totul e azi în tiktokvers, acum vreo două vichenduri am întreprins tradiţionala plimbare spontană până la mare. Sunt ceva ani de când nu mă mai coc toată vara acolo ca o iguană – pentru că timpul a trecut, viaţa s-a întâmplat, Nudibarul s-a dărâmat, corturile s-au rărit, două beri la Micul Golf costă 30 de lei, lumea bună e de la Krapeţ în jos – dar îl iubesc în continuare pă bătrânul 2 Mai, cu căpăţâna lui Kogălniceanu cu tot, şi îi doresc bine. Uite nişte notiţe din el.
Am văzut prima oară Golful de pe partea ailaltă.
Cam cum s-ar vedea din Georgia dacă ai avea un binoclu puternic şi Pământul ar fi plat. Din cauza fenomenului hidrologic de upyoursvasile, marea era rece ca un izbuc de munte unde fac urşii reumatism, aşa că n-am făcut şi o baie în larg deşi ne-am fi dorit.
Pitoresc şi la Limanu la debarcaderul de iăhtuţuri, chiar şi coşmeliile neterminate de pe deal îi dau un aer de Grecia-în-criză. Nu l-am văzut pe Mîndruţă dar oricum n-aş fi vrut să-l deranjez în habitatul lui natural. Pot să mă îmbăt şi să-l sun la emisiune.
Corăbiile mele când îmi dau seama că trece vara be like:
Am găsit într-o seară un concert OCS în curtea taberei.
Şmecher. Nu mi-a mai cântat nimeni la 2 Mai de pe vremea când se folkăia la Babuşca din fundul satului.
N-am prins-o pe aia cu dadada, Piaţa Romană, dadada. M-ar fi făcut să lăcrimez pentru că adolescenţa mea s-a turnat în Romană şi pentru că e acea piesă OCS pe care o ştiu în afară de aia cu două beri goale. (Am ascultat pe urmă în maşină ceva ZOB şi Sport Sângeros 3 şi mi-a trecut nostalgia, gen, de tot de tot.)
Curtea taberei e chiar un loc propice cântărilor, cu marea alături, cu pereţi pictaţi, cu eternul şuberec unsuros în capătul uliţei (acum la 9 lei şi cu, parcă, mai multă carne). Au mai avut loc tot felul de hepăninguri acolo vara asta, cu bluz, cu jazz. Şuberec să fie.
Am încercat să mă destind la plajă la textilişti.
Şezgongu’ costă 40 de lei. Nu cred că au ce căuta pe litoralul nostru dar asta-i altă poveste pentru alt foc de tabără. Băutura nu e mai scumpă decât în Bucureşti. Buda e curată.
Dar care-i faza cu muzica, ăi. Dacă vreau să aud EDM necromantizat din şlagărele arhaice ale doctorului Dre, mi-l bag în căşti, măcar de jenă. Suntem în natură, nu la mine în bucătărie în timp ce toc morcovi şi dau din cur pe Even Steven in the mix la radioul cu ceas. Da, patroane, ştiu că tre’ să astupi chirăitul copiilor dar astupă-l cu ceva mai chill, că de dansat, nimeni de pe plaja asta n-a mai dansat de când şi-a făcut credit în 2007.
(Şi nu era doar boala lui Sunrise . Toate barurile duduiau.)
Am călcat prima oară în Gastro Rock.
Pentru că rareori mă găseam în partea aia de 2 Mai, ştiam doar că există acest loc dar nu intrasem niciodată. Pe scurt, o să-l mai frecventez, e nice. Gastro Rock, Falezei nr. 3.
Pe lung: o curte cu pietriş (am de unde lua o piatră în gură, heh), băncuţe, rockăreli evergreen şi lumină chioară. Are o plită unde se frig mizilicurile mării şi o rulotă care prepară tot rockăreli evergreen (dar culinare), ca MBS şi şniţel, şi vedeta locului, un fel de gustarea-beţivului-în-lipie. Skol şi Tuborg la plexipahar, 7-8 lei. Pălincă de mere sau pere absolut onorabilă, parcă 9 lei cinzeaca, parcă.
Patronatul e (după aerul molcom al întregii chestii, dar şi după numărul de înmatriculare al dubei din poartă) alcătuit din nişte gagii de la Mureş. Din Reghin, am aflat ulterior, unde mai au o sucursală. Aşa se explică şi prezenţa în meniu a gomboţilor, a pastei de jumări şi a pălincii.
Rapanele la plită sunt minunate, deşi plângeau după mujdei şi mi-a fost lene să întreb. Midiile crispo-caramelizate cu un fel de marinara, la fel – chiar nu-mi pasă că probabil au venit de la Metro. Castraveţii covăsiţi, şi ei foarte reuşiţi în contextul rock’n’roll – bere’n’vară – transpiraţie’n’diureză (doza anuală recomandată de sodiu? check!). Tortilla zămoasă cu sos de curry începe OK şi devine mindfuckingblowing după a patra bere.
Doar cartofii sunt nişte wedges congelate oribile cu brânză ambiguă, dar chiar nu le poţi face pe toate ca la carte în economia şubredă a anilor 20. Yea man, trăim în anii 20. Şi pe mine mă amuză când o spun cu voce tare.
Am aruncat un ochi către Petya.
După cum arată lucrurile, urmează să monteze nişte mese şi pe tavan aşa că ia-ţi şlapii cu ventuze şi baftă bosutzule.
(N-am apucat să intru anul ăsta, dar mi-au spus oameni în care am încredere că n-am pierdut nimic.)
Aşa că m-am întors (ca iar şi iar) la Polovnik să văd ce a mai gătit Marcela noastră preferată.
Acelaşi loc, aceleaşi culori. Tot ce-am scris rămâne valabil (doar că un prânz e 45 de lei anul ăsta pentru că deh, e anul ăsta). Ozzy nu ne latră ceea ce dovedeşte elocvent că suntem de-ai casei. Gustăm chiar şi o ţuică infuzată cu flori de tei. Ne mâhnim doar că stăm atât de puţin prin preajmă şi nu prindem vinetele umplute sau kebabul sultanului. Ofof.
Dar hei: ne îmbărbătează vechea prietenă, ciorbă de pleurotus. Şi o supă cremă de legume cu un ingredient secret.
Şi un bulan de pui pe plită, într-o saramură-chimichurri, cu mămăligă de fiţe. Şi o tocăniţă de ceapă care se topeşte în gură.
Şi un porc ultrafraged cu sos de ciuperci şi cartofi tăvăliţi orientali.
Şi cel mai parfumat salam de biscuiţi din judeţul acesta, Regele Salam al biscuiţilor, dacă vrei.
Ne revedem curând, Gastro Rock. Ne revedem curând, Polovnik. Ne revedem curând, 2 Mai, wherever you are.
