În re-vizită la Soare Lanka. Belşug de kottu roti şi alte surprize spicy pe coasta Pantelimonului tropical

Ultima dată când am ajuns la Soare Lanka, era încă o gaură în perete pe Pantelimon. Am gustat, mi-a plăcut. P-ormă a dispărut. Păcat, am zis, oamenii au fost drăguţi şi produsu’ chiar aducea a ce îmi zic prietenii că se mănâncă pe stradă în Colombo.

Dar stai! Soare Lanka nu s-a evaporat. Doar s-a mutat un pic mai hacana. Acum e în cel mai ciudat loc posibil pentru un restaurant da’ şi cel mai pitoresc, dacă mă întrebi pe mine.

Adică în spatele circului foamei de la Delfinului, cu vedere la misteriosul Ostrov. O bălărie dubioasă dar în acelaşi timp verde, paşnică, lacustră şi la literalmente 50 de metri de secţia de poliţie, so we cool.

Înăuntru bate vântul. Cred că-i genul de loc ştiut şi frecventat mai degrabă de ai lor (adică de comunitatea srilankeză). Pun pariu că au partyuri şi cumetrii aicea. Oricum, e mai ferit şi mai spaţios decât bombiţa veche de pe Pantelimon. Afară, pe terasa puţin prea mare, mesele sunt încă ferecate.

Ne întâmpină un băiat srilankez nu extraordinar de anglofon, dar zâmbitor şi amabil, şi ne dezleagă o masă. Hei, ar fi fost păcat să nu stăm afară când însuşi locul se cheamă Soare. Răsfoim meniul. Scorurile nu s-au schimbat cine ştie ce, ieei.

Evident că am fi putut să cerem nudălşi sau curry sau diferite soiuri de orez, dar ştii deja că diferenţa între fastfoodul altor naţii şi ăla srilankez e tocmai kottu – lipii roti făcute ferfeniţă şi tratate precum tăiţeii. Kottu e ceva delicios, săţios şi (de obicei) iute ca drecu’. Pare că aici găsim multe feluri de kottu. Comandăm mai multe feluri de kottu.

Până vine kottu, bem o bere, un cico, o ghimbirată din Malaezia şi un suculetz de wood apple. Astea-s un fel de moşmoane indiene. Au gust de măr amestecat cu bragă sau borş. Ceva parfumat, fermentat, înţepător.

În doi timpi şi trei mişcări vine şi kottu. (Hai, Vasile, fă şi de data asta gluma cu pumnul şi pişcotul, scoate-ţi-o din sistem. Sigur va ajuta foarte mult la clădirea unei prietenii trainice româno-srilankeze.)

Rezumat: tot kottu pe care l-am încercat aici a fost mişto, dar hai să-ţi şi povestesc cele trei tipuri de kottu din care am gustat, în caz că ajungi pe aici şi ai chef să mă emulezi sau ceva. (Pe al patrulea, ăla cu vită, nu l-am gustat că era prea peste masă.)

Am început cu kottu cu ou (25 de lei). Ne-iute. Culmea, cred că ăsta-i preferatul meu. E fix ce aş vrea să mănânc la brunch (traducerea mic dejânz încă nu s-a impus) ca să te ţină până seara. Consistent şi cuminte. Predomină oul, dar se întrevăd pâinoşenia uşor afumată a franjurilor de lipie şi nota de caramel a cepei.

(Fun fact: asemenea altor fenomene culinare mondiale, ca pastele carbonara sau sushiul cu somon, kottu nu e o tradiţie multimilenară. A apărut după jumatea secolului douăzeci, ca răspuns la “auzi, da’ ce facem cu lipiile nevândute”. Esenţă de cucina povera.)

Mi-era un pic teamă de dolphin kottu (45 de lei). Nu, nu-i făcut din delfini, nici n-a fost vreodată, chill. Dar e cu pui, iar buna tradiţie srilankeză ar fi cerut ca puiul să fie mărunţit totalmente de-a-n boulea, cu tot cu oase, să înjuri când mănânci. N-a fost cazul.

Am auzit multe ipoteze privind originea numelui, nuş’ care e aia bună, nu mă bag man. Dar particularitatea kottului-delfin de la Soare Lanka e că vine cu un bol mare de zeamă de pui, ultra-curry-condimentată şi picantă. M-a dus, scurt, cu gândul la supiţa însoţitoare de tacoşi.

Oricum, kottu scăldat în chicken gravy? Yes, please. Bonus: o lingură zdravănă de sambal, deopotrivă iute şi zaharos.

Am aflat ulterior şi că, teoretic, dolphin kottu se face cu bucăţi de paratha – o lipie mai groasă şi mai untoasă decât roti obişnuit. Da’ zău că în haloimăsul ăsta de texturi şi arome nu mi-am dat seama. O să mănânc mai atent data viitoare.

S-a atentat şi la un masala kottu (35 de lei), care-i exact cum îţi imaginezi. Aceeaşi alcătuire umami-uleios-smoky-ghimbir-cepoasă, dar tăvălită în prafurile clasice indiene – cardamom, cuişoare, coriandru, schinduf etc. etc. Şi, fireşte, iute nevoie mare. Ralucăi i-a plăcut cel mai mult ăsta, parcă.

S-au gustat şi două roti împachetate, proaspăt sărite din tigaie, cu umplutură de cartof sssspicy. (8 lei bucata, parcă.)

Dulcele casei (aici şi în multe case din Sri Lanka) e o budincă lejeră de lapte condensat cu ananas, păstrând formele proletare ale caserolei de plastic în care a fost turnată. A fost împărţită la patru guri, că n-avea nimeni loc de un desert întreg.

În tot acest timp, picior de muşteriu curios pe terasă. Doar glovoscuterişti ridicând pachete, hârâitul sporadic al maşinilor şi o pisică în iarbă. Linişte, pace, paragină şi un apus de soare super-auriu peste jungla rar explorată a Pantelimonului.

Şi uite aşa l-am revizitat şi re-kottu-evaluat pe al treilea srilankez (de care ştiu io) din oraş. Posibil chiar cel mai tru, fiindcă Bistro Lanka e mult mai fancy-urban iar Mathara Bath Kade e în Obor, pe unde mişună turiştii.

Cu parfum de masala în cerul gurii şi câteva rămăşiţe puse la pachet, cerem nota şi tragem linie. Bună treabă, Soare Lanka.

Mai vin, oricum tre’ să re-încerc şi restul meniului. Inclusiv platourile cu fructe de mare, că arată grandios. Şi poate un deviled chicken. Ăuf acum iar mi-e foame.

Tura asta, pe vreo 230 de lei am mâncat şi băut pe săturate patru inşi. Dap, in this economy.

Soare Lanka poate fi găsit în spatele Pieţei Delfinului, lângă secţia de poliţie nr. 9 – pe maps scrie Chişinău nr. 1 dar ar trebui să fie strada Ciocârliei. Are şi o pagină de facebook unde poţi să vezi ce au mai pus la cale prietenii srilankezi.